2007 Noiembrie 18 - Ora Care Nu Exista

E vorba despre ora care se anuleaza pe ea insasi. Este ora care nu spune nimic si care spune totul. Este ora ignorata de toata lumea si ora aflata in miezul lucrurilor (nu doar al noptii). Este ora cand ceasurile se inchid. Este ora la care pendulul nu tine cont de gravitatie. Este ora la care legile sunt incalcate, ora la care mintile zboara, ora la care se desfac scoartele scripturilor, ora la care se pregatesc exploziile. La ora aceasta a inceput...

Vantul. La ora aceasta a inceput Vantul. Este vantul care a pus punct in loc de puncte-puncte, este vantul care te tine in casa si-ti impodobeste imaginatia, este vantul care-ti invarte morisca fericirii, este vantul care-ti matura gandurile usoare, este vantul snob al dorintelor tale.
S-a intamplat intr-o astfel de zi, cu vant puternic si cer plumburiu. Statea pe o banca in parc, aplecat in fata, cu coatele pe genunchi si palmele impreunate. Fata ii era indreptata in jos, parca ar fi citit ceva scris pe asfalt. Dar asfaltul era colorat cu frunze moarte ce-si strigaul startul descompunerii prin culori tipatoare precum cantecul unei pasari de balta. In niciun caz nu citea ceva. Se gandea. Inregistra bataile de vant care-l clatinau, care-l bateau in paltonul gri-alburiu si-l faceau sa se sprijine mai mult intr-un picior decat in celalalt. Din cand in cand treceau oameni pe alee. Oameni putini si mai mereu singuri. Intr-o asemenea zi este oarecum normal - normal ca cei singuri sa ia in piept vantul. Este mult mai simplu sa infrunte singuri raceala unei lumi singuratice. Este oarecum ironic, pentru ca de fapt suntem singuri mai mereu - prizonieri ai propriei noastre minti. Nu putem evada din lumea noastra, dar ne putem imagina cum este in mintea celorlalti prin acest apendice al nostru, si anume inima. Inimna de alunga singuratatea, ne face sa credem ca mintile nu mai sunt prizoniere intr-un singur craniu. Iar aceasta este exact ceea ce avem nevoie, fiindca nu ne incalca orgoliul stapan (si posesiv) al fiintelor noastre si in acelasi timp ne confera apartenenta la un fel de constiinta colectiva in care conceptul de "eu" se confunda cu "noi". Astfel putem ignora ideea ca de fapt suntem singuri.
Cam acestea erau gandurile sale nescrise pe asfalt in timp ce vantul il batea tot mai tare. Statea singur pentru ca asa ii placea, nu pentru ca ar fi fost singur. De fapt era cel mai iubit si cel mai nedreptatit om de pe lume sa spuna ca este singur. Iar el, la randul sau, iubea atat de mult lumea (si nu doar lumea lui) incat ii placea mai mult decat orice sa ii respire aerul, sa o simta si sa o admire, sa se lase mangaiat de ea in orice fel si sa se faca simtit ca fiind parte organica din ea. Banca pe care statea ii amintea atatea incat ii era aproape o confidenta: il stia de cand era mic si se julea in genunchi, l-a vazut crescand si punandu-si intrebari despre rostul lumii, apoi l-a sprijinit in timp ce-si saruta iubita, i-a tinut si vazut crescand copiii, i-a topit lacrimile de necaz si de fericire, i-a fost martora ce-i scria jurnalul vietii lui.
La ora aceea gandurile sale il anulau pe el, iar omul iubit de toti devenea un nimeni sub actiunea lor. Iar el trebuia sa ramana cel stiut de toti. Altfel Vantul nu ar fi avut vreun rost.

Frunzele de pe asfalt au inceput sa danseze, vantul s-a intetit, omul a cazut, iar banca s-a asezat cu un picior in mintea lui.