2006 Noiembrie 10 - Patrateii - partea 1

Intr-o zi - a fost o data, o data ca niciodata - o cutiuta. Si statea ea mica si prafuita intr-un colt de lume. Desi era cam putin cartonata totusi statea destul de teapana si era o cutiuta chiar frumusica. Colorata, cu model dragut pe ea, ti-era mai mare dragul sa o privesti. Insa ceea ce nu se stie este ce ascunde ea. Inlauntrul ei (daca ai curajul sa o deschizi) se afla doua cubulete aurii galbui. Si stateau ele acolo linistite si nu aveau nici o grija... Toata ziua buna ziua se hlizeau, se alergau prin cutiuta, uneori se faceau ca sunt bosumflate dar apoi iar se harjoneau si se distrau. Uneori le facea cineva curat prin cutiuta si era bine, ca ele nu prea se omorau oricum cu treaba. Doar daca era vorba despre lucruri asa, mai empirice, cum ar fi analize si evaluari sau prezentari si estimari de planning-uri, atunci lasau toate balta si se apucau sa lucreze de parca altceva nu era mai important pe lume. Oricum, veni ziua in care una dintre bobite ii zise celeilalte: "Patratel, hai sa fugim in lume". Brusc cubuletul celalalt s-a strans tare tare si apoi s-a uitat in jur... Si a vazut peretii frumosi ai cutiutei in care stateau. Erau cei mai frumos pictati si ornamentati pereti pe care-i vazuse vreodata, insa erau pereti, erau limite, erau bariere. Stia ca dincolo de ele exista o lume periculoasa, dar fantastic de frumoasa. Important era acum sa realizeze amandoua ce isi doreau. Adica, nu ma intelege gresit, dar sa parasesti cutiuta aceea este un mare act de curaj. Pentru ca in cutiuta ai tot ceea ce ti-ai putea dori. Insa tot ceea ce-ti doresti vine cu un bonus: ceea ce nu-ti doresti. Ai acoperis, ai papica, ai somnic, ai de toate, dar astea vin la pachet cu stress, program fix, nervi, lipsa timpului sa iti mai hranesti un pic sufletelul. Iar patrateii nostri cam au nevoie de nitica hrana pentru suflet, pentru ca ei mai cresc si in interior. Eiiiii... si uite asa intr-o zi, pe cand se gandeau ei indelung, veni un vanticel de primavara si deschise capacelul cutiutei in care stateau. Si atunci au zarit patrateii cerul albastru deschis avand cu cativa nori aruncati ca niste fulgi pe intinderea nesfarsita. Iar unul dintre patratei a intins manuta catre cer si a incercat sa prinda un nor... Dar nu era suficient de sus. Si atunci l-a rugat pe celalalt patratel sa-l ridice. Patratelul celalalt l-a aruncat in sus, si uite asa norisorul a fost prins. Dar vai, patratelul nostru nu a mai cazut in cutiuta, ci langa. Iar celalt patratel a inceput sa planga de dorul lui si pana la urma s-a decis sa evadeze si el din cutiuta ca sa se duca sa-si caute perechea. Si a plecat in lume dupa ea. Zis si facut. Insa era atat de greu sa se urneasca... Ii cam tremura inimioara, ca el era un patratel mic, iar lumea era atat de mare... Oare cum sa faca sa-si invinga teama? Si atunci si-a zis ca totusi isi iubeste prea tare patratica incat sa o lase singurica in lumea mare. Si si-a luat inima in dinti si a sarit din cutiuta... A cazut mai intai pe o piatra tare, tare - atat de tare incat si-a indoit spatele. Oare toata lumea era asa de tare? Acum ii cam venea sa se intoarca in cutiuta, ca tare-l mai durea unde se lovise. Totusi, dupa ce s-a jelit el o vreme, a vazut printre lacrimi iarba, si copacei, si auzea si un izvoras care curgea si si-a dat seama ca nu era chiar atat de rau unde nimerise. Si a inceput sa alerge prin iarba, si sa isi strige patratica lui... Dar patratica nu raspundea... Oare unde nimerise ea? O aruncase sus de tot... E posibil sa o fi luat vantul si sa fi nimerit destul de departe. Se sui el pe un fir mai inalt de iarba si scruta departarile. Undeva, catre orizont se zareau niste turnulete si parea sa fie acolo miscare mai ceva ca intr-un musuroi. Instinctul i-a spus ca intr-acolo trebuie sa-si caute patratica, asa ca a luat-o la pas catre orasul din departare.