2007 Aprilie 15 - Nu stim

Nu stim ce s-ar intampla daca am aseza fata in fata doua masini de stors rosii. Poate ca una ar stoarce-o pe cealalta? Sau? Sau ar sta pur si simplu? Evident, sunt doua lucruri lipsite de viata, asa ca de ce sa presupunem ca vreuna dintre ele ar intreprinde ceva? Poate pentru ca unii dintre noi suntem adepti ai absurdului si iremediabil visatori si credinciosi in fantastic si suprarealism. Si acum sa nu ne ascundem dupa deget, nu toata lumea s-a nascut pragmatica, fiecare copil si-a imaginat dincolo de o umbra un monstru sau a zarit o zana in spatele unei frunze luminate de o raza de soare. Suntem insa condamnati sa nu mai fim copii. Responsabilitatile ne chinuie si ne apasa, suntem tot mai marginiti pe masura ce imbatranim, devenim directionati si tot mai usor ne lasam lansati intr-o albie ce curge iremediabil intr-o singur sens. Devenim daltonisti, nu mai deosebim monstri de realitate si nici zanele de razele de soare. Acum crestem si ne pregatim intr-un gest disperat sa ne lansam in lume urmasii, sperand ca poate ei vor avea vreo sansa sa scape. Si totusi avem grija cum sa creasca si le inspiram fricile si fericirile noastre, pentru ca deh, vrem sa-i protejam. Urmarea care va fi? Alte razboaie mondiale, alte greseli din care nu va invata nimeni, alte zbateri fara sens intr-o lume ignoranta, pentru ca cei care le vor infaptui vor fi fost protejati de “greselile” parintilor loi. Specia noastra se autodistruge intr-o incercare disperata de a se salva. Suntem acea multime care daca vrea sa faca parte din ea insasi, atunci ar trebui sa nu faca parte din ea insasi. Si totusi, acei iremediabili visatori credem ca intr-o zi vom avea o solutie pentru aceasta problema, credem ca vom reusi sa dezvoltam un model al salvarii noastre si prin care sa inteleaga toti (protejati sau neprotejati) ce au de facut si ce este cu adevarat important. Altfel nu facem decat sa pierdem timpul asteptand sa treaca viata ca sa spunem ca am trait.
La un moment dat credeam ca sensul nostru este sa fim fericiti, dar nu, asta este doar scopul egoist. Acum cred ca scopul nostru este sa ajungem cat mai repede sa intelegem ce suntem si de ce suntem. In acel moment probabil ca va avea loc o sinucidere in masa. Dar cu ce ar fi asta mai rea decat autodistrugerea din motive complet puerile? Simt ca acum mintea mea se ingusteaza – probabil apasata de sforile ce nu o lasa sa iasa din albia ei – si brusc m-am plictisit sa scriu.

Dar revin. Las un rand liber si ma apuc din nou sa-mi astern gandurile pe hartie. Am un prieten caruia i s-ar parea patetic ce am scris. Am cunoscuti carora ce am scris li s-ar parea aberatii. Alti oameni considera doar “misto”. Dar eu? Eu ce consider? Eu nu exist pentru scrierea asta, eu nu exist in punctul interior de observatie. Eu sunt la pol si ma invart foarte repede catre toata bolta cerului, o cuprind mai repede decat cei care se uita la mine si simt ca am mai multe dimensiuni. In delirul care ma cuprinde simt ca nu ma mai ajunge nimeni, iar aripile care-mi cresc mai rau ma ingroapa decat sa ma ridice in slavi. Sunt alb de ameteala si cad jos. Si in sfarsit dispar.

Acum masinile mele de stors rosii se intalnesc din nou. Una dintre ele se lasa pe vine. Cealalta is porneste mecanismul rotativ. Sare brusc catre cealalta, care se ferestre foarte agila catre o parte. Lupta nu dureaza mult pentru ca vine o armata de rosii ce trebuie tocate; astfel ca masinile mele se aseaza cuminti si incep sa stoarca.