2007 Iunie 27 - Iadul (partea 6)

Ziua ...

Oare mai stiu ce zi este? Am pierdut notiunea timpului, pentru ca de fapt, aici timpul nu prea are valoare. Ce valoare sa aiba cateva clipe cand stii ca esti nemuritor? Si totusi, nemurirea nu a probat-o nimeni, asa ca toti locatarii Iadului stau cu frica, ca poate totusi ar fi posibila moartea. Ce inseamna moartea pentru cineva care a murit? Nu se stie, iar intrebarea este tabu in aceasta lume plina de contradictii.

Aseara a avut loc un fenomen ce a intarit teama in randul hoardelor dracesti: o furtuna. Bun, furtuni a mai vazut toata lumea, dar asemenea furtuna le intrece de departe pe toate. As putea-o numi un fel de regina a furtunilor. Adica, nu vreau sa fiu gresit inteles, stiu ca mai exista uragane, tornade si alte fenomene asemanatoare, pe langa care furtuna de care va povestesc este nimic, un vanticel si o ploicica. Dar pentru categoria ei, a furtunilor de vara adica, ce s-a intamplat aseara a intrecut orice limita. Si mai este ceva... Conteaza foarte mult cum privesti furtuna.

Totul a inceput cu o noua zi ingrozitor de torida (deh, doar suntem in Iad) - nu mai stiu a cata la rand. Intrucat dura de ceva timp, nici prin gand nu trecea nimanui ca aceasta caldura va face altceva decat sa dureze si sa tot dureze pana se obisnuieste toata lumea cu ea, dupa care va disparea incetinel-incetinel. In definitiv asa se cam intampla cu toate lucrurile: vin peste tine si stau pe tine pana cand te-ai obisnuit si nu mai prezinti interes pentru ele, iar atunci isi iau talpasita tiptil-tiptil. Ei bine, aceasta caldura era mai perversa si nu se multumea doar sa stea pe capul nostru pana ne obisnuiam, asa ca a decis ca trebuie sa ne trezeasca putintel din toropeala si din topeala. Interesant este ca absolut nimeni nu banuia ce urma sa se intample, barometrele stateau la locul lor, lumea transpira in liniste si totul urma sa se cufunde linistit in bezna noptii. Eu toata dupa-amiaza citisem (fiindca am descoperit ca daca sunt mai cult, atunci parul meu din coada valoreaza mai mult, chiar mult mai mult - sunt tare curios cine stabileste toate mecanismele si scalele astea), iar la un moment dat mi s-a parut ca zaresc cu coada ochiului un puf alb de nor. Ei, mi-am zis, cum ar putea un norisor sa supravietuiasca in fata unui asemenea prapad? Si am continuat sa citesc mai departe. Cu toate acestea, samanta de furtuna fusese plantata in mintea mea.

Si a venit seara... Si s-a innoptat de-a binelea. Majoritatea dracimii ajunsese la casele ei, iar furtuna si-a zis ca acesta e momentul (dupa cum spuneam, caldura aceasta avea un spirit destul de subtil si de diavolesc in manifestare, pentru ca a asteptat ca toata lumea sa aiba locuri in primul rand, sa vada foarte bine ce se intampla si sa se infricoseze pe masura).

Am auzit un zgomot. Apoi altul. Si un altul. Mi-am zis ca tuna. M-am repezit la geam (si am simtit cum tremura). O fi cutremur? Cand ma uit mai bine, vad sarpele ce de obicei sta in marul din gradina, lipit cat era de lung pe gard. Era lipit bine bine, pentru ca parea aplatizat. Copacii erau indoiti de sale si faceau plecaciuni, iar iarba se facuse mocheta. Nu era nici un cutremur, iar tunetele erau prea departe ca sa se auda. Era vantul. Dar ce vant! Am zarit cativa nefericiti pe strada care alergau impinsi de vant. Unul a reusit sa se prinda de un stalp, insa doar pentru un moment, ca l-a scapat si a reinceput galopul. Erau rafale de vant ce indoiau totul in calea lor. Se vedea ca intentia nu era sa rupa ceva, ci doar sa-si arate muschii. Am coborat ochii catre cer, care era luminat de fulgere si trasnete. Casa se lumina si ea, dar din nou, nu auzeam nici un tunet. Foarte curios, pentru ca lumina era foarte puternica. Exact in momentul in care m-am intrebat de ce, un intreg tam-tam de tunete mi-a zgaltait timpanele. Ploaia incepuse, insa stropii erau purtati si ei de vant in palcuri razlete si fara nici o forma. Priveam tabloul acesta apocaliptic si imi spuneam ca asa arata o distrugere adevarata, nu ce facem noi, dracii. Am aflat mai tarziu ca vremea venea de la pamanteni, adica aici se reflecta exact ce se intampla acolo, pe Pamant; asa ca nu pot sa nu le acord tot respectul oamenilor pentru ce putere distructiva pot dezlantui. Vedeam vecinii mei stand infricosati la geam. Ii vedeam ca prin ceata, dar nu era ceata, ci praful purtat de vant care era atat de des incat incetosa toata atmosfera. Ma gandeam ca daca vecinii mei draci sunt infricosati (ei, care sunt nemuritori), cum or simti oamenii furtuna aceasta? Si am incercat sa-mi amintesc cum era cand eram om... Pe vremea aceea ma gandeam la viitor si la ce avea sa urmeze. Insa cand vezi o asemenea furtuna, ti-e greu sa nu-ti opresti intrebarea daca va mai urma ceva dupa. Nu, nu se poate sa nu supravietuiesc, iti spui. Dar daca mai tarziu, peste ani, va fi mai rau? Nu se poate sa fie mai rau, o sa mor pana se va face mai rau. Dar copiii? Dar nepotii? Ei ce vor apuca? Ei vor mai apuca ceva? Am realizat ipocrizia umana pe care o poarta toti. Se tem de moarte, dar cand vine vorba de ceva rau in viitor o iau ca pe o eliberare. Dar noi, dracii? Noi ce putem face? Chiar traim vesnic? Sau va veni si pentru noi o apocalipsa? Totusi pentru noi nu a scris nimeni nimic, nici o proorocire. Cine stie, poate e necesara o proorocire ca sa se intample ceva. O fi totul un proces de autosugestie?

Vantul a incetat la fel de brusc pe cat pornise, aducand cu el fulgerele. Acum ploaia a devenit regina, inundand strazile si rapaindu-i pe toti care au mai supravietuit si inca erau pe strazi. Ploaie de vara, nimic mai mult, a incetat dupa un sfert de ora. Norii, fulgerele si tunetele au plecat mai departe, sa terorizeze alt colt de Iad (si alt colt de pe Pamant).

Totul a reintrat in normal, dar caldura ne-a dat un ragaz: am deschis ferestrele larg si am inceput avid sa trag prin nari aerul racoros plin de ozon. Am respirat atat de intens, iar ozonul era atat de dens, incat narile mi s-au ranit si au inceput sa sangereze. Aceasta insa nu a fost singura rana lasata de furtuna: pe retina mi-a ramas inscrisa imaginea cu copacii facand plecaciuni umili. Era de fapt imaginea noastra, a dracimii, in fata puterii distructive ale oamenilor. Ei, daca si-ar pune in cap, l-ar rasturna si pe Scaraotchi si pe Dumnezeu deopotriva.

O singura problema ar aparea atunci: in cine sa mai creada?