2005 Noiembrie 10 - Noptatica (raza, placinta)

In fiecare noapte cand se aduna
Piticii mananca placinte cu luna.
Stau pe umeri sa ia dumicate:
Coloane de raze de aer filtrate.
Cei orbi aud rontaitul,
Cei surzi vad rasaritul.
Nebunii sunt cei care dorm
Si isi cauta razele-n somn…

2005 Noiembrie 09 - Petala

Am pus data de 8 noiembrie, desi de fapt este 9… Este ora 1 aproape… Insa pentru mine ziua nu se termina decat cu somnul (sau nesomnul) de noapte. Cu alte cuvinte acum traiesc in trecut. Ma simt cineva care am fost, dar din care m-am rupt… Exact ca o petala uscata, cazuta pe masa. Refuza sa creada ca nu mai este trandafir… Refuza sa creada ca nu mai bea apa prin tulpina verde si ca nici nu mai infrumuseteaza floarea. Refuza sa creada ca in curand va fi maturata si descompunerea ii va fi un drum lung prin gunoaie sau canale. Durerea, ah, durerea… Din pacate, petala nu are maini ca sa se sfasie singura, asa ca este condamnata sa gandeasca si sa astepte… Moartea… Poate totusi are noroc… Poate totusi exista o speranta… Speranta ca trandafirul sa fi fost asa de iubit incat sa fie pastrat pentru totdeauna. Insa fara petale nu poate tine capul sus ca sa fie frumos. Asa ca trebuie sa faca sa fie pastrat, iubit si admirat altfel. In vaza era tanar si expira frumusete si dragoste. Acum el trebuie sa arate altfel… Ah, da, poate sa fie petale uscate intr-un cos impletit… Cata culoare! Cata bogatie! Ce forme capata ele cand se incretesc. Fascinant! Cosul devine pe zi ce trece mai frumos, pe masura ce se coc petalele. Iar cand sta pe masa si lumina portocalie il lumineaza usurel, atunci iubirea il strange sub aripa ei si-l face sa se simta complet si adunat din nou…
Dar asteptarea! Ce dureros este lemnul mesei si gandurile ce preseaza petala de el! Asteapta mana sa o impinga… la cos sau… la cosul impletit…

Eu totusi ma incapatanez sa cred ca astazi este 8 noiembrie inca…

2005 Noiembrie 10 - Fulg

Fulg… zapada… iarna…frig... frig afara… cald in casa… acasa… dragoste… fericire… durere… lacrimi… lacrimi sarate… sare… gust… gura… buze… sarut… Poarta Sarutului… Brancusi… sculptura… Michaelangelo… David… mana de geniu… minte de geniu… frustrare… neliniste… enervare… revolta… violenta… ura… razboi… moarte… sfarsit… inceput… nastere… bebelus… cordon ombilical… buric… coaja… nuca… iod… galben… maini galbene… pookie mancand nuci verzi… ochi verzi… minciuna… neincredere… nonsens…. univers… viata… viata fara sens… sens… busola… nord... Polul Nord… gheata… spargatoare de gheata… banchiza… foci… ursi polari… coca-cola… luna… reclama… manipulare… bani… cumparaturi… Craciun… cadouri de Craciun… Mos Craciun… brad de Craciun… globuri… beteala… plastic… artificial… nesanatos… toxic… inecacios… fum… foc… lemne pe foc… carbuni… gratar… carne… mici… mancare… bautura… betivi… eu imbatat… Ciuta, noaptea, pe patura radem… Ciuta… Toamna… Culori… Frunze uscate… copaci goi… tu goala… tu rusinoasa… tu alba si tu bronzata… soare… raze de soare… ultraviolete… strat de ozon… atmosfera… stratosfera… magnetosfera… soare… magnetosfera… vant solar… magnetosfera… Aurora Boreala… vis… magie… bagheta magica… vraji… papusi vrajite… jucarii… trenulet electric… copii… joaca… minge… creta… febra… fierbinte… minge… fierbinte… balon… saci cu nisip… rafie… impletitura… cosite… codite… par… plete… femeie… solduri… leganare… valuri… leganare… tocuri… jartiere… sutien… ruj… mascara… crema de fata… crema de soare… plaja… nisip… mare… soare… nori… ploaie… ninsoare… fulg…

2005 Noiembrie 10 - Ciocolata si Cireasa

Am deschis ochii. Inghitisem samburele de la cireasa. Am crezut ca m-am inecat, insa nu, a alunecat usurel si frumos direct pe gat… Parca ar fi fost o gura de lichior dulce…
Acum eram putin nedumerit. Cand am deschis ochii, m-am trezit intr-un labirint. Destul de intunecos, fara nici un fel de semn sau sageata ca sa indice directia… Nici urma de lumina si eu totusi vedeam… M-am apucat sa merg, oricum, altceva mai bun de facut nu aveam. Cand la dreapta, cand la stanga, cand sus, cand jos: alerg pe culoare, ma catar pe scarite, cad pe tobogane, dau de ziduri , ma intorc, sar. Un drum frumos, insa total nelalocul lui: mi-era o foame de nu mai pot. Nu prea imi amintesc cand a fost ultima data cand mancasem ceva. Asta nu ajuta la nimic pentru ca imaginatia o ia razna rau cand e lovita de foame. Iar atunci parca incepusem sa aud zgomote ciudate. Parca se auzea un fel de excavator urias ce trecea prin pereti. Se auzea tot mai aproape. Poate ca totusi nu mi se parea. Poate ca totusi era intr-adevar real. Il auzeam dupa colt. Am fugit sa trag o ocheada: zidul de dupa colt disparuse. Ma uitam uluit la haul ce se cascase in loc si apoi o umbra pe piept imi atrase atentia. Am privit in sus, inspre soare si atunci l-am vazut: excavatorul urias, gata sa muste cu nesat. Am intrat urgent in labirint si am alergat cat m-au tinut picioarele, cu excavatorul distrugand bucata cu bucata in urma mea – la un moment dat era sa ma muste de glezna. Tot alergand, sarind si tarandu-ma, am ajuns afara din labirint. Acum aveam de ales: fie saream in haul ce parea fara fund, fie ma lasam muscat de excavatorul urias urmaritor… M-am gandit o vesnicie…
Am sarit…
M-am intors cu fata in sus in timp ce cadeam… Si de la distanta, pe masura ca deveneam tot mai mic, am putut zari bucata de ciocolata ce era mancata cu nesat de o fetita cu parul blond, bucalata si foarte zambareata… In cadere, de departe, i-am zarit si limba crapata in timp ce gusta ciocolata… Ciocolata. Ciocolata era chiar deasupra mea. Eu fusesem in ciocolata. Eu eram cel cautat sa fie mancat de fapt…

Mi-am amintit… Ne jucam. Eram in copac, eram copil, culegeam cirese… Am vazut o cireasa atat de rosie si de frumoasa ca nu am putut sa nu o mananc… Am inghitit-o cu tot cu sambure. Nu am muscat nimic din ea. Nu i-am dat timp sa fuga, nu i-am dat timp sa se salveze.

2005 Noiembrie 10 - Ciocolata

E liniste.
Urechile sunt insetate sa auda miscare.
Dar pernitele pisicii tigrate
joaca
in acelasi film fara sonor.
O vad numai cum sare,
Calca si vine
(o sfanta pentru linistea divina)
sa bea din raul mut:
Curge ciocolata
Prin albia patata
Si hraneste intruna
Linistea uscata.

2005 Noiembrie 23 - Capsuna

Ti-am ramas dator cu o capsuna... Inca nu stiu daca sa fie o capsuna ros-rozulie, micuta sau mare, cu samburei care o fac sa arate perfect, insa fara gust, doar apa intr-un paharel cu forma mai ciudata; sau sa fie o capsuna diforma, putin apasata intr-o parte – stii, dintre cele pe care le lasi la sfarsit de mancat pentru ca nu-ti plac cum arata – insa atat de dulce si de gustoasa incat iti aduce aminte printr-o senzatie pur fizica de ce te-ai indragostit de capsuni; sau sa fie o capsuna necoapta, dar pentru ca este prima din an si cam singura mai acatarii din tufa, arzi de nerabdare sa o mananci; sau sa fie o capsuna rascoapta, frumoasa, dulce, dar neculeasa pentru ca este mult prea in mijlocul ghimpilor ca sa poata fi luata; sau sa fie o capsuna dintr-o multime, care nu iti spune nimic si o mananci pur si simplu pentru ca iti place sa mananci capsuni; sau sa fie o capsuna de plastic – ornament din fructiera de pe masa din sufragerie – pe care o mai ia din cand in cand catelul ca sa se joace cu ea; sau sa fie o capsuna batuta, mica si amara pe care o mananci ca sa termini vasul, amagindu-te ca zaharul este suficient ca sa compenseze amareala…

Cred totusi ca o sa fie capsuna pe care o gasesti singura in tufa, frumoasa ca o lacrima roz cu graunte minuscule de sare si pe care atunci cand o musti simti ca si cum ai gasit un trifoi cu patru foi pe care-l pui bine sa fie al tau si numai al tau, sa fie calauza norocului tau, sa-ti fie norocul tau…

2006 - Iadul (partea 5)

Ziua 1111.

Nu am mai scris demult ce se intampla pe la noi prin Iad. Asta in mare datorita faptului ca se intampla numai banalitati, lucruri triviale pe care nu vad de ce le-as favoriza asternandu-le pe hartie. Iadul isi continua drumul lui si fara sa scriu eu. Se vede ca sunt suparat, nu? Foarte bine! Sa se vada! Sa vada toata lumea ca sunt numai tunete si fulgere, ca-mi vine sa urlu si sa ridic toti zeiii inchipuiti ai Olimpului ca sa-i distrug unul cate unul, violent si cu multa ura! In definitiv, sunt drac (sau cel putin asa imi placea sa cred), si cred ca am dreptul sa provoc pe oricine la lupta! Ah, voi, nemuritori pifani, ce o sa mai plangeti dupa ce voi termina cu voi! Poate se intreaba cineva ce am? Ce am? Ei bine, va voi spune ce am! Va voi spune imediat ce incetez de luat la suturi bolovanul frumusetii din Milo (asta este tinutul dracoaicelor celor mai vestite de pe aici). Ah, acum am incetat. Data trecuta l-am daramat si am fost obligat sa-l ridic la loc, nu va spun cata truda a trebuit sa depun… Asa ca acum mai bine incetez mai din timp. Oricum, parca simt ca mi-au mai trecut nervii putintel.
Totusi as face bine sa nu ma mai lungesc si sa incep sa povestesc tarasenia. Este vorba de primul meu esec din Iad. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, nu este chiar un esec, si nici macar nu s-a intamplat in Iad… Hmmm, se pare ca trebuia doar sa ma gandesc putin cu voce tare, pentru ca iata ca altfel vad acum lucrurile. In definitiv, dracii aia sunt niste provinciali amarati. Ar trebui sa-mi fie chiar mila de ei. Ah, dar nu am povestit despre ce este vorba.
Fiind eu drac in toata firea si cu oarece cunostinte de bantuit si alte dracovenii, m-am decis ca ar fi timpul sa-mi iau o mica vacanta si sa plec in lume. Asa ca m-am intors pe Pamant, sa mai vad si eu cum a evoluat treaba pe globul de lut si eventual sa si pun in practica ce am invatat la acele cursuri pentru care imi tocisem acum ceva vreme frumusete de coarne (care intre timp au crescut la loc mai falnice si mai frumoase). Deeeci, cum umblam eu frumusel prin tinuturile europene (febletea mea dintotdeauna), realizez ca ochii mei vad altfel lumea. Pe langa oameni, acum vad si toti dracusorii si ingerasii care ii insotesc, toate pasajele secrete din orase, blestemele, deochiurile si alte asemenea nebunii care apar sub forma de mici tornade – asa, cat niste furtuni intr-un pahar cu apa. Orisicat, respiram innebunit de placere aerul orasului in care ma aflam, si sorbeam din priviri frumusetea urbana ce se deschidea la fiecare colt de strada, cand dadui peste 2 “paznici”. Trebuie mentionat ca acesti paznici sunt draci a caror menire este sa pazeasca anumite lucruri. Acesti doi insa nu mai aveau ce pazi demult, pentru ca acel tezaur pentru care fusesera ei tocmiti din vremuri demult apuse prin negocieri abile ale vracilor chiar cu Satana in persoana, ei bine acel tezaur era acum expus in muzeul orasului, inconjurat de atatea alarme si senzori, incat paznicii nu mai aveau nici un rost. In plus, cei doi dracusori nici nu se mai puteau apropia de tezaur, pentru ca ar fi fost imediat detectati (va dati seama ce aparatura de inalta precizie – totusi vad ca lumea a evoluat ceva-ceva). Ei, deci acum erau niste dracusori cam liber de contract, care haladuiau aiurea prin orasul in care eram si eu. Cum m-au zarit, m-au luat si m-au condus la o terasa, unde ne-am apucat sa bem ceva racoritor (era foarte cald, mai cald decat clima de la care plecasem eu din Iad) si sa vorbim. Si vorbim, si vorbim, si vorbim… Ei, niste dracusori destepti de felul lor, insa cam din topor. Totusi erau o ambianta placuta. Cel putin pana la un punct. Cum ne jucam noi cu gheatza prin pahare, ii trece unuia prin minte pacatul: “auzi (imi spune mie), hai sa facem concurs. Uite, stiu niste case intr-un cartier abia construit. Hai sa vedem care dintre noi reuseste sa goneasca mai multi locatari si sa pustiasca mai multe case. Bine?”. Mi s-a parut destul de distractiva ideea, iar cum eu aveam certificare in bantuiala, nu credeam sa am vreo problema.
Zis si facut, ne terminam noi bauturile, dupa care ne ridicam si plecam catre cartierul cu pricina. Tragem la sorti cine intra in prima casa, insa nu sunt eu. Eu abia in a doua casa. Intra primul drac, se aud tipete si urlete, ies vreo doi cu ochii cat cepele de ingroziti si fug si fug de mananca pamantul. Se mai aude un scartait, dupa care iese dracul nostru din casa triumfator. Apoi, la nici 2 minute distanta, se aude un muget, si casa se prabuseste intr-un morman de scanduri ignifuge, beton, si alte materiale ce alcatuisera odata unul dintre cele 2 etaje. Hmmmm, impresionant. Intru eu in a doua casa (mult mai frumoasa decat cea dintai – avea perdelute cochete si in fiecare coltisor sedea cate o floare, iar un iz proaspat dainuia peste tot inlauntrul ei), caut stapanii, insa cand ii zaresc (erau 2 tineri casatoriti) si vreau sa-i sperii, incep sa ma apuce crizele de constiinta (pasamite venirea mea inapoi pe Pamant m-a facut sa ma apropii din nou de ce am fost odata, inainte sa ajung in Iad), si sa ma intreb de ce ar merita oamenii acestia o soarta atat de cruda – chestie care m-a blocat instantaneu. Incerc eu sa misc un geam, sa le inchid o usa in nas, sa scartai toata mobila, insa prea mare succes nu am avut. Se uitau ei cam stramb unul la celalalt cand scartaia cate un dulap, insa de fiecare data izbucneau in ras si totul se termina cu o repriza enervanta de giugiuleli si pupaturi. Ei, chiar asa, nici macar sa-i sperii calumea nu pot? Si atunci am inceput sa le soptesc diverse chestii la ureche, insa ei ma ignorau total. M-am straduit ce m-am straduit, dar tot degeaba. Pana la urma am iesit eu din casa cu coada intre picioare. Cei doi draci radeau de se prapadeau. Dupa ce s-au potolit din ras (am avut ceva de asteptat), m-au luat frateste pe dupa umeri si m-au pus la o sedinta in 3. Si ce le trece prin cap necuratilor? Nici mai mult nici mai putin decat sa ma analizeze. Auzi, cat tupeu, ei care erau vai de coarnele lor, nici macar varfuri putin intoarse nu aveau, ce sa mai zic de altele? Cred ca in Iad nu ar fi supravietuit nici macar o zi, ca ar fi fost urgent-rapid deportati ca ingeri. Dar se pare ca aici pe Pamant lucurile stau altfel, iar cei doi par perfect adaptati la viata pamanteasca.
Dar sa revin la analiza lor: da, sunt un drac bine facut, stiu de toate, sunt citit, am potential, sunt stilat, ma imbrac bine, am coarne frumoase, deci recunoastere internationala si intercazanala, insa din nefericire am o coada prea mica. Va dati seama ca m-am revoltat, eu care atunci cand aveam nevoie de bani, 2 peri din varful cozii insemnau suficient cat sa imi cumpar un cartier intreg de case ca cea pe care trebuia sa o bantui, eu care adusesem tehnologia moderna in Iad, eu reformatorul si eu eroul-vedeta de o zi al Iad-TV, eu care nu aveam egal intre diavoli, eu, eu, eu… Mi-am exprimat frustrarea, si i-am troznit pe cei doi draci de nu s-au vazut (ca deh, sunt mandru si puternic inca). Totusi, nu s-au lasat si au continuat sa-mi spuna: “Pai da, te superi pe noi, si crezi ca daca ne dai o asemenea lectie te face mai dracos, insa te inseli amarnic”. I-am mai troznit inca o data pe amandoi. Iarasi plansete. Ala cu limba mai ascutita continua: “…sa stii si tu, ca aici noi ne cam bagam coada peste tot. Si cu cat ai coada mai smechera, cu atat mai bine, efectele sunt garantate. Tu pe de alta parte, ai coada de Iad, de-aia de orasean fara griji, nu de-asta de a noastra, trecuta prin multe incercari. Coada ta, desi ne poti spune ca valoreaza milioane, milioanele acelea nu au nici o valoare pentru noi, pentru ca pe Pamant nu prea merg banii din Iad. Aici merge spectaculosul, scandalul si lucrurile supranaturale nu inseamna nimic daca nu sunt orchestrate cum trebuie. Tu crezi ca oamenii sunt simplu de manipulat? Oh, este ingrozitor sa te pui cu oamenii, uneori sunt mai ai dracului decat noi. Deci, ca sa continui, ca sa-ti bagi coada si faci sa se duca o casa de rapa, trebuie sa fii un adevarat artist. Nu merge niciodata din prima, si de fiecare data cand incerci o sa reusesti putintel mai mult si mai bine. Cel putin asa s-a intamplat la noi.” Evident ca eu sunt prea mandru ca sa ma puna la colt niste draci de pamant, asa ca m-am decis sa imi inchei vacanta si sa ma intorc la minunatia mea cu 66 de etaje si la peluza mea cu iarba neagra. Iar de plictiseala, mi-am mai facut o casuta langa (pe care sa o pot darama cand vreau) unde am plantat niste noi veniti in Iad, ca sa ii am de antrenament, cand ma intorc seara de la birou.

2005 - Iadul (partea 4) - Neterminata

Ziua 99.

Ooof, ia te uita cate zile au trecut de cand nu am mai scris! Chiar ca am avut o groaza pe cap! Aici in Iad, cand spun ca ma apasa gandurile, atunci lucrul asta trebuie interpretat ad-literam. Adevarul este ca in ultimul timp s-au strans atatea ca nici nu mai puteam dormi noaptea! Era absolut oribil, cred ca ultima saptamana am stat mai mult nedormit! Insa am recuperat azi-noapte din fericire! Da, am reusit sa dorm in sfarsit, pentru ca am aflat cum sa-mi iau toate grijile si gandurile de pe cap.
Cand stau sa ma gandesc (hmmm, mai bine sa nu ma gandesc, ca se aduna iar multe), am impresia ca Iadul asta a fost facut de cineva care habar nu avea intelesul cuvantului “metafora”. Adica nu stiu cum, dar aici majoritatea lucrurilor trebuie luate chiar dupa intelesul real si fara interpretari al cuvintelor. Poate ca Satana nu are prea multa imaginatie sau are un simt al umorului hiperdezvoltat. Data viitoare cand am sa-l intalnesc, voi studia problema mai in detaliu, poate reusesc sa-i intru si mai mult sub piele, heheeee.
Orisicat, iata cum se intampla chestiunea cu grijile si gandurile…
Am aflat, din pacate abia ieri, ca exista o mare cladire in Iad (arata cam ca un iceberg, mai mult este ingropata decat descoperita) unde fiecare dracusor, diavol, om sau ce o fi el, are o replica. De fapt replica este mult spus, pentru ca arata ca un manechin de carpe, cu nasturi in loc de ochi si cu niste betigase in loc de cornite. Ca sa nu mai zic de nas, ca puteau si ei sa-l stilizeze un pic, nu sa puna gogosarul ala acolo direct in mijlocul fetei. Dar astea sunt detalii minore. Ce se intampla cu replica? Pai in cladirea asta sunt o gramada de hmmmm…nu stiu cum sa le zic…satane in miniatura ar fi cel mai bine spus – niste dracusori mai dracusori decat oricare dracusor pe care l-am zarit sau cunoscut pana acum in Iad – care se ocupa cu “intretinutul” manechinului (o sa ma iau pe mine ca exemplu, ca sa fie mai usor de explicat). In primul rand, la dracusorii astia mici in halate galbui ajunge absolut tot ceea ce fac eu. Incepand cu pipi-ul de dimineata, pana la documentele cele mai confidentiale de la job. In functie de ce fac, ei “aranjeaza” manechinul. Iar tot ce-i fac manechinului se repercuteaza asupra mea, e ca un fel de papusa voodoo, foarte infricosator la o prima vedere – adica sa te stii in mainile unor zanatici nu e un sentiment prea placut, desi, daca stau sa ma gandesc (of, iar ganditul asta, trebuie neaparat sa ma dezvat) oricum suntem ca niste frunze in vant, care zboara unde sufla. Dar sa revin. Prin urmare, toate gandurile negre, toate procesele de constiinta, tot ceea ce ma sperie sau ceea ce ma crispeaza, tot ce-mi pune mintea in miscare mai mult decat “azi sa mananc porc sau liliac?” ajung la ei. Si ei le aduna, le scriu pe niste tablite de plumb cred (totusi e posibil sa fie ceva si mai greu) si le indeasa intr-un mare container care-l pun pe biata mea replica (ma intreb cum o fi rezistat gogosarul ala la asemenea greutate). Evident, sub atata apasare, manechinul se subtiaza, drept urmare ma subtiez si eu. Slabesc, nu mai am pofta de mancare, devin agitat, incep sa ma simt prins in orice si sa am o senzatie acuta de claustrofobie. Apoi urmeaza faza in care incep sa ma doara toate si ma gandesc cat de prost merg lucrurile (gandurile astea cresc intr-o rata exponentiala greutatea containerului). Iar asta nu este tot. Hainele nu mai dispar asa sporadic, ci pleaca toate o data, in card. Ramas fara haine si descoperind ca nu mai am nu stiu ce prin casa ce-mi spusesem de o suta de ani ca o sa imi iau, plec la cumparaturi. De obicei cumparaturile ma bine-dispun. Insa pentru cumparaturi am nevoie de bani. Asa ca trec pe la bancomat. Dar replica mea este tot mai subtiata si la fel devin si eu. Cornitele si coada mea nu mai scot atatia bani ca altadata, parul meu cade inainte sa-l pot evalua, si din ce strangeam odinioara o mica avere cu care sa imi adaug un etaj la casa (apropo, casa mea a ajuns sa aiba 66 de nivele, iar la ultimul etaj am piscina incalzita si o terasa imbracata in sticla transparenta la atingere, de unde am o priveliste unica asupra Iadului. Ma gandesc in curand sa-mi fac si un patinoar in locul terenului de tenis, ca m-am cam saturat de atata alergat pe zgura – asta faci prin Iad cat e ziulica de lunga oricum), acum abia strang sa-mi iau cateva hainute. Ajuns la magazine, evident ca mi descopar o tona de lucrusoare dragute, iar creditul meu creste vazand cu ochii, si odata cu el si grijile ca nu stiu cum sa-l acopar.
Simtindu-ma tot mai rau incerc o groaza de terapii – arome, ierburi, masaje diferite, chiar si o consultatie la un psihiatru, insa nimic nu pare sa aiba efect. Totul devine un carusel nesfarsit, care se antreneaza singur si merge tot mai repede, replica devine tot mai aplatizata, iar gandurile se zbat in capul meu tot mai mult, si am impresia ca nu exista nici o iesire din toate astea.
INSA vine ziua cand cineva (nu mai stiu cine, un baiat de la IT care a venit sa-mi upgradeze laptopul) imi povesteste ca se simte atat de stresat in ultima vreme, ca are atata treaba si nu stie cum sa-i dea de cap, ca si acasa au inceput sa-i mearga toate prost, ca toata lumea il streseaza…in sfarsit, griji. Iar apoi zice asa intr-o doara: “E un semn clar. Dupa-amiaza ma duc sa-mi eliberez mintea!” Evident ca l-am intrebat cum poate face asa ceva. Si mi-a povestit totul despre cladirea respectiva si cum sta treaba cu replicile. Si mi-a mai spus ca in Iad noi functionam cam ca un sistem de operare ce trebuie reinstalat din cand in cand, iar ca sa-l tii mai mult, trebuie sa-i mai dai cate un defrag din cand in cand harddisk-ului (se referea la minte de fapt – asta am priceput eu din vorbirea lui criptica).
M-am dus cam blazat in cladirea respectiva. Este impresionant de mare, sunt o gramada de replici acolo si nu numai atat, ci si o multime de containere. Concluzia logica este ca in Iad nu prea ajung suflete sarace, ci numai personalitati complexe. Si personalitatile astea au ganduri, taicutule, nu gluma. Ma intreb cum de nu se scufunda Iadul sub atata greutate. Orisicat, ce am avut de facut a fost sa inchiriez un camion-macara (incredibil de mare si incredibil de scump - pentru ca in mod evident cei care inchiriau camioane aveau un aranjament si contract de exclusivitate cu dracusorii astia). Apoi a trebuit sa ma duc cu camionul incarcat cu ditamai containerul intr-un loc (mi s-a spus ca ar fi CENTRUL IADULUI), ca un fel de cazan urias, si sa ii golesc acolo continutul. E foarte interesant procesul pentru ca toate tablitele se amesteca acolo pana cand se fac o pasta (bineinteles, galbuie) si apoi o iau pe diverse canale deasupra carora sunt scrise diverse directii, cum ar fi: “Pamant” (cu diferite directii – Europa, Romania, Vintu de Sus), “Inapoi in Iad” si chiar “Rai”. Am inteles ca in Rai nu prea sunt griji, asa ca incercam noi sa le trimitem cat se poate, desi nu prea sunt multi sorti de izbanda. Dupa ce am deversat continutul containerului, a trebuit sa ma asigur ca nu are nici o zgarietura, altfel as fi fost bun de plata si nu pare sa fie prea ieftin. In final a trebuit sa duc camionul si containerul la locul lor. Ajuns la cladirea cu pricina, am tras o ocheada la manechinul meu. Gogosarul era mai rosu ca oricand, iar mormanul de carpe statea mai drept si mai teapan ca niciodata. Imediat am inceput sa ma simt si eu mai bine, mai increzator si mai optimist, m-am dus urgent in primul magazin si mi-am incarcat masina de cumparaturi, mi-am sunat toate cunostintele si am dat o petrecere-monstru in casuta mea careia o sa-i adaug cat de curand inca o aripa, iar in final am adormit bustean, fara griji, ca un ingeras fara aripioare pe norisorul lui (sau cel putin asa presupun ca ar dormi un ingeras)…

















Ziua 111.


In Iad toata lumea este innebunita de jocuri si concursuri. Cred ca nu exista joc pe lumea asta care sa nu fi fost vazut sau imaginat aici: incepand cu jocurile de noroc, de inteligenta, de perspicacitate, de societate, si pana la jocurile de cuvinte - care sunt absolut adorate. Sincer, cred ca toata nebunia asta legata de jocuri isi are originea de la Satana si de la Dumnezeu. Pai sa ne gandim putintel, nu se joaca ei mereu cu lumea noastra? Si nu ne arunca ei mereu atunci cand credem ca suntem linistiti o noua provocare ca sa nu ne plictisim? Totul, totul este legat de joc, de jocul lor, in care noi nu suntem pioni, ci jucatori principali, care insa nu cunoastem regulile pe de-a intregul, iar strategia o invatam pe parcurs. Mai nasol este cand descoperi la sfarsit ca ce credeai tu ca este bine s-a dovedit a fi total pe langa. In fine, unii mai capata a doua sansa, insa uita tot ce invatasera inainte, asa ca mie mi se pare cam bataie de joc chestiunea aceasta. Dar sa revin…
Cel mai tare imi place la jocurile de aici “norocul incepatorului”, care este valabil neconditionat. Ce vreau sa spun este ca daca te apuci pentru prima data sa joci ceva, orice, in mod sigur esti atat de norocos sau ai atata inspiratie incat castigi. Castigatorii obtin mai mereu diferite premii, uneori nici nu stiu cum se afla ca esti castigator, ca apar din senin niste dracusori cu aparate foto si cu diplome si te pun instantaneu la dosar.
Desi pentru mine personal jocurile si concursurile sunt o metoda de destindere, multa lume le ia foarte in serios si se pornesc adevarate mici vendete din cauza lor. Dintr-un anumit punct de vedere este foarte distractiv sa stai si sa privesti cat de mult tin la jocuri unii oameni sau draci. Parca sunt vrajiti, parca le-au fost luate mintile, iar viata lor devine jocul in care intra. Bineinteles ca pentru ei sa piarda jocul nu este o alternativa. Si de aici incepe un intreg balamuc. Se disputa campionate, se fac ligi in care esti acceptat cu greu, uneori pe baza de invitatie speciala. Exista echipe si ghilde de jucatori foarte uniti intre ei si care nutresc o ura sincera adversarilor. Se programeaza meciuri, gale, se fac declaratii publice si amenintari. Uneori, se platesc bani grei ca sa fii spectator la o partida disputata intre doi dintre cei mai buni jucatori ai momentului. Asa ca jocurile nu fac numai obiectul placerii sau ambitiei de a juca sau a fi cel mai bun, ci sunt si o sursa buna de bani pentru cine se orienteaza. Unele companii de jocuri isi bazeaza puternic strategia de marketing pe cei mai buni jucatori, carora le organizeaza fel de fel de evenimente, ca sa sa fie cat mai cunoscuti si

2005 - Iadul (partea 3)

Ziua 45.

Inchipuie-ti sau nu, in Iad exista zile de sarbatoare. Iar cand sunt zile de sarbatoare, toata lumea este libera, nimeni nu lucreaza. Ieri a fost o asemenea zi.
Aflasem din ajun ca urmeaza sa fie o zi libera, dar ce presupune asta exact, nu mi-a explicat nimeni. Si, ca aproape toate lucrurile cu care am avut contact pe aici, a trebuit sa aflu pe pielea mea ce se intampla.
Dimineata. Cand m-am trezit credeam ca urma sa fie o zi la fel de “obisnuita” ca toate celelalte. Adica stii, cer galbui, cateva haine disparute, sarpele din gradina parand ca se antreneaza iar si iar pentru numarul cu marul, lucruri normale. In sfarsit, dupa micul dejun ies pe strada cu gandul sa profit din plin de ziua libera. Pana aici nimic iesit din comun: aceeasi liniste de mormant de pe strada mea. Incerc sa pornesc masina ca sa ajung cat mai repede in mijlocul evenimentelor (adica, dupa parerea mea, o parada, un concert, un foc de artificii, ceva-ceva trebuie sa fie, nu? doar este sarbatoare…). Insa masina nu porneste, frumusetea mea rosie nu vrea sa se urneasca din loc sub nici o forma. Prima data cand se intampla asa ceva, nu pot sa cred, si e nou-nouta! Ma gandeam la scandalul-monstru pe care urma sa-l fac celor care mi-au vandut mia de cai putere, cand realizez pentru prima data ca toate, dar toate masinile de pe strada erau acolo. Nu lipsea nici una si era pentru intaia oara cand le vedeam pe toate in acelasi timp parcate. Ceea ce insemna un singur lucru: toata lumea era acasa. Evident, m-am dus la vecinii mei cu care m-am imprietenit cat de cat (o pereche de dracusori iubareti si simpatici, carora le imprumut din cand in cand masina de tuns iarba neagra, dar si eu le mai folosesc asa, ocazional, piscina) sa-i intreb daca imi pot imprumuta masina lor. Sun, nimic. Insist, ma duc la usa din spate, tot nimic. Nu e nimeni acasa. De curiozitate sun si la casa urmatoare. Iar nimic. Absolut nimeni de pe strada nu este acasa. Neavand de ales, am pornit-o eu la picior pana in centru. Peste tot aceeasi nemiscare, nici tipenie de om sau drac, toate masinile pe loc, nu auzeai nici liliacul (ah, da, am uitat sa-ti povestesc ca aici nu exista muste, ci lilieci care sunt si mai enervanti ca mustele cateodata). Curios lucru, mai era si un frig patrunzator care simteam ca ma macina incetinel pana la os. Macar daca ar fi nins, insa probabil era mult prea ger ca sa fie zapada. Chiar am zarit o piatra crapand, de cat de frig era. S-a spart exact in fata mea, o piatra din pavaj, inainte sa calc pe ea. Crac! M-a si speriat, crezusem ca mi-au crapat pantofii mei cei noi din ultima colectie Gaultier.
In sfarsit, am admirat eu foarte interesat Iadul asta complet mort (sau inghetat daca vrei), am vizitat cateva cotloane la care nu am avusesem acces inainte (gen spatele ghiseului de la evidenta populatiei – mi-am gasit cererea de urgentare a recunoasterii mele drept drac deplin (zacea undeva aruncata pe jos) si am pus-o intre primele cereri care urmau sa fie procesate), am mancat pe gratis o inghetata cu aroma de tamaie (stiam chioscul unui smecheras care vindea pe sub mana diverse arome “interzise” – masina de inghetata nu mergea nici ea, insa la cat de frig era a fost suficient sa scot afara laptele ala aromat si sa-l pun intr-un cornet, ca direct inghetata s-a facut), am cascat gura la multimea de suflete care astepta la coada sa intre in Iad, insa nu puteau, pentru ca dracii de vamesi inchisesera toate portile, dupa care, abia mai tarandu-mi picioarele, m-am indreptat catre casa. In drum am gasit un pisoi negru ca un taciune. Era zgribulit si amarat ca vai de el, iar cand m-a vazut, a fugit fericit catre mine. Cum era singura fiinta vie pe care o intalnisem, si cum l-am vazut si asa, tremurand, nu am putut sa nu-l iau cu mine acasa.
Cand am intrat pe poarta, am realizat ca sarpele era in aceeasi pozitie ca si atunci cand am plecat. Pasamite dormea. In sfarsit, am pasit infrigurat pragul casutei mele, visand la patul meu cald, cand am vazut ca se innopteaza brusc. Initial m-am bucurat, zicandu-mi ca poate se face noapte special pentru mine, ca sa trag un somn bun. Am lasat pisoiul in bucatarie, i-am pus un castron cu lapte sa manance, dupa care m-am trantit in pat si am adormit instantaneu. Auzeam ca prin vis agitatia de afara, lumea misunand in graba, copii tipand, draci claxonand, insa ma simteam mult prea obosit ca sa ma scol din patul meu. Asa ca am adormit ca un prunc in patul meu moale.
M-a trezit brusc (nu stiu dupa cat timp) televizorul. Nu stiu cum de s-a aprins singur, insa ce m-a frapat mai tare era ca ziceau intruna numele meu. Apoi am vazut imagini cu mine plimbandu-ma singur de nebun pe strazile pustii, cu mine mancand inghetata cu aroma de tamaie, cu mine punandu-mi cererea de indracire in fruntea celorlalte cereri, cu mine speriat cand a crapat piatra din pavaj, cu mine luand pisoiul… A urmat un fel de talk-show in care eu eram criticat, luat in ras, aparat de diversi ciudati care isi dadeau cu parerea. Intr-un tarziu mi-am dat seama ce era nelalocul lui. Tot programul asta era numai si numai pentru mine. Crainicii nu spuneau “dragi telespectatori”, ci “draga R.A.”, urmau pauze de reclame numai cu produse pe care le cumparam eu, si in plus, undeva intr-un colt al ecranului se derulau imagini cu oameni petrecand intr-un super parc de distractii. Adica, nu ma intelege gresit, din cate am vazut eu la TV, ce aveau acolo nu se putea compara cu nimic din ce stiam. Gandeste-te la cel mai mare parc de distractii pe care l-ai vazut in viata ta de pamantean, inmulteste-l cu vreo…666 de ori sa zicem si tot esti de cel putin 666 de ori mai departe fata de ceea ce se intampla acolo. Toata lumea din Iad era acolo petrecand (sau facand emisiuni TV). Am zarit niste montagne-russe-uri incredibile, cu niste intoarceri si accelerari care imi faceau mie rau doar privindu-le, un tutuki splash care te facea leoarca si pe dinafara si pe dinauntru, un ditamai turnul de cadere libera care te cam scutura de bani (am vazut in direct cum i-a cazut unuia parul din cauza acceleratiei prea bruste), un bungee jumping care se lauda ca atingea norisorii celor mai de jos (sau ma rog, in acceptiunea pamanteana, cei mai de sus) ingeri din Rai, apoi carusele cu tot felul de inorogi, dragoni descopitati sau masini zburatoare medievale, case ale surprizelor cat palatele din povesti si cate si mai cate altele. Dupa catva timp a urmat focul de artificii. Ceva fantastic, credeam ca ia foc cerul, asa ceva nu-mi mai fusese dat sa vad (si nici asa nu vedeam pe viu, pentru ca eram tintuit in patul meu in fata televizorului). La final insa, surpriza, toata lumea mi-a scandat numele in cor si a aparut un mare “MULTUMIM” facut din artificii. Apoi liniste totala.
Ce se intamplase de fapt?
Daca la inceput mi se paruse ca eram un fel de erou al zilei, de fapt eram pierzatorul zilei. In ziua de libera toata lumea doarme, absolut tot Iadul, incepand cu vremea, plantele, animalele, oamenii, dracii si toate celelalte masinarii. Totul cu exceptia unui pisoi negru, care “dicteaza” ziua de pauza. Cand pisoiul negru intra intr-o casa, ziua de pauza se termina si incepe noaptea de sarbatoare. Altfel, ziua de pauza poate sa dureze si la nesfarsit (desi cica nu s-a intamplat niciodata pana acum). Ideea este ca toata lumea doarme (si cand spun doarme, atunci doarme tun) in ziua asta pentru ca altfel nu este posibila participarea la petrecere. Pe de alta parte, daca nu ia nimeni pisoiul negru, nu exista sarbatoare. Cica distractia din asemenea seri este atat de buna, ca nu se poate compara cu nimic altceva, nici chiar cu nectarul din rai sau cu inghetata cu aroma de tamaie. Cu toate astea se nimereste mai mereu cate un nenorocit (de data asta s-a intamplat sa fiu eu) care umbla de nebun pe strazi si gaseste pisoiul negru. Petrecerea se va tine in mod evident fara el, dar ii va fi adus un sincer omagiu. Adica, pentru ca nimeni altcineva nu este acasa in asemenea nopti, programul TV ii va fi dedicat in intregime celui care a fost indestul de fraier cat sa ramana treaz de-a lungul zilei libere.
Dimineata, cand m-am dus la birou, am gasit cutia postala plina, casuta de email depasise limita maxima admisa de mesaje, iar secretarele mele erau innebunite de telefoanele care sunau intruna. Am deschis un email la intamplare. “Multumim”. Asta contineau toate mail-urile si toate scrisorile. Toata lumea se distrase. Datorita mie toata lumea se simtise bine. In schimb eu cu ce m-am ales? Cu un pisoi negru care imi face mizerie prin casa (apropo, nu stiu cum se face ca hainele pe care a facut pipi – pentru ca da, a facut si asta – nu vor sa dispara deloc), cu o frumusete de raceala de la frigul pe care l-am indurat, cu febra musculara de la mers, si cu un somn adanc in cea mai frumoasa noapte din Iad…
M-am lasat putintel pe spate in scaunul meu de director, gandindu-ma la “minunatia” de zi si de noapte pe care le avusesem… Intr-un tarziu, probabil stimulat de masajul scaunului, geniul care m-a dus asa de repede in gratiile Satanei m-a lovit din nou:
“Astazi toata lumea lucreaza totusi. Azi pot sa-mi iau EU zi libera…”


Ziua 53.

Acum vreo 4 zile am primit o scrisoare. Scrisori, facturi, reclame primesc eu multe. Insa de data asta era ceva intr-adevar special. Scrisoarea incepea cu “Stimate Domnule Drac RA” apoi urmau cateva paragrafe de cuvinte de umplutura, dupa care urmatoarele cuvinte (le reproduc exact):

“In urma recomandarii colegului si prietenului dvs Vermont Jovendi sunteti numit ca in doua zile de la primirea prezentei scrisori sa va ocupati personal de serviciile postale ale Iadului. Sarcina dvs va tine exact 24 de ore, timp in care va veti ocupa de toate aspectele postei. Trebuie mentionat ca datorita activitatii impresionante pe care o desfasurati, ati fost de asemenea numit pentru a va ocupa de posta personala a lui Dumnezeu, in acelasi interval de timp ca cel mentionat mai sus.
Pentru a va prelua functia, veti renunta din proprie initiativa la o zi platita la locul dvs de munca (in timpul acestor 24 de ore, nici un bonus cum ar fi cresterea rapida a parului nu va fi acordat). Activitatea dvs se va desfasura la sediul nostru din Drumul Raiului 777, unde va veti prezenta la ora 6:00.
Dupa satisfacerea stagiului, sunteti liber sa numiti pe oricine doriti a va prelua indatoririle.
Cu stima,
Conducerea Iadului

Nota: Nu exista documentatie disponibila pentru a va explica indatoririle ce trebuie indeplinite de dvs, iar accesul nu va va fi permis in sediul nostru inainte de data si ora mentionate mai sus.”


Pentru moment am crezut ca este o gluma proasta, insa am vazut urma inconfundabila a copitei Satanei pe scrisoare, asa ca era cu siguranta autentica.
Intrebari peste intrebari mi-au venit in cap, cum ar fi: oare trebuie doar sa sortez scrisorile sau sa fac si pe postasul? De unde vin scrisorile? Dumnezeu primeste scrisori? O avea prieteni? Sau vreo amanta? Sau se converseaza cu Satana in persoana? Oare o sa am dreptul la pauza de masa? Cine dracu este Vermont Jovendi?
In sfarsit, cele 2 zile de ragaz au trecut cat ai bate din palme, asa ca la ora si data stabilita ma aflam pe Drumul Raiului (o strada foarte cocheta, cu piatra cubica in loc de asfalt, numai cu case de epoca care aveau fatade rococo, cu copaci cu trunchiul negru ca taciunele si cu gradini care aveau cea mai verde iarba pe care o vazusem eu vreodata de cand ma stiu – si ma stiu de multa vreme). La numarul 777 era o casa care nu diferea cu mult fata de celelalte de pe strada.
Am sunat, usa s-a deschis singura, am fost directionat catre niste scari care coborau. Si coborau. Si coborau. Cred ca vreo 36 de minute am coborat in continuu. Am deschis o usa cu zavor de metal mai vechi cred decat Satana insusi si in fata mea s-a deschis infernul. Crede-ma, pe loc mi-am explicat o groaza de lucruri, cum ar fi de ce nici una dintre scrisorile mele nu a ajuns unde trebuie sau de ce nu am primit nici o scrisoare de la tine. La fel mi-am explicat de ce facturile si documentele importante sunt trimise prin curieri, iar in ceea ce priveste reclamele, tot timpul exista amarati care fac un ban cinstit in felul asta.
Insa ce era de m-a ingrozit in halul asta? Pai era o sala de marimea a vreo 5 stadioane de fotbal (la o prima estimare) plina de scrisori. Am umblat putin printre muntii de scrisori si nu am gasit nici un fel de sortare, eventual pe destinatar sau expeditor. Acuma, ce trebuie sa fac eu cu ele? Niciunde nici un semn, nimic. Doar cateva fante in ziduri cu diverse inscriptii deasupra: cartierul Foc Bland, cartierul Draconilor, strada Mizantropia (asta e o strada lunga de tot, o stiu bine). Aha, deci e simplu. Iau scrisorile, ma uit la adresele destinatarilor si le arunc in fantele astea. Nu ar trebui sa fie prea greu. Mi-am suflecat manecile si m-am apucat de treaba. Insa de fiecare data cand introduceam o scrisoare, o alta fanta scuipa afara alta scrisoare (se pare ca sala era ultraplina si mai era o groaza de scrisori in “coada de asteptare” care asteptau sa intre in sala de triere). Asa ca maldarele de scrisori nu se terminau niciodata. Mai mult, eu nici nu stiam prea bine strazile (Iadul este o metropola destul de mare), si in plus nu eram muncitor calificat pentru treaba asta. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, nimeni care face treaba asta nu este specializat pentru ea, pentru ca eu am fost “propus” sa o fac, iar eu la randul meu trebuie sa propun pe cineva. Nici nu-i de mirare ca in felul asta aproape nici o scrisoare nu ajunge unde trebuie.
O chestie interesanta s-a intamplat cand am dat peste o scrisoare care trebuia sa ajunga in Rai – mi-am amintit instantaneu de scrisorile pe care ti le scriam eu. Am cautat peste tot o fanta peste care sa scrie Rai, insa evident ca nu exista asa ceva. Pana la urma m-am scarpinat in cap, am pus scrisoarea la fundul unui maldar si am continuat sortarea. Probabil ca asta a fost si soarta scrisorilor mele (desi mai am o sansa cu hainele care dispar). Scrisorile mele catre Rai… Rai, O Doamne!!!!! Trebuie sa ma ocup si de posta lui Dumnezeu!
Nici nu mi-am terminat bine gandul ca o trapa s-a deschis in podea la vreo 2 pasi de mine si am coborat pe niste trepte pana intr-o incapere asemanatoare cu cea cu un etaj mai sus. Erau totusi unele diferente, de exemplu fantele din perete aveau alte insemne, cum ar fi: “Dorinte Materiale”, “Dorinte Imateriale”, “Probleme Existentiale”, “Laude”, etc. Asta ce inseamna, ca eu trebuie sa citesc toate scrisorile si sa le sortez? Dar ce-i cu scrisorile astea? Am luat una la intamplare si am inceput sa o citesc:
“Doamne Dumnezeule mare, te rog mult de tot, pazeste-l pe fratele meu de toate cele rele si fa ca sa-si indeplineasca visul si sa ajunga faimos. Si te rog iarta-ma pentru ca ieri am dat foc cozii pisicii. Chiar nu am vrut.”
Aha, deci scrisorile astea sunt rugaciuni ale pamantenilor. Auzi la el, asta nu vrea cam multe? Si in plus, la ce sa-l pun? La materiale? La imateriale? Ca le-a combinat. Ia mai bine o rup si o las deoparte. Sa isi puna mai intai gandurile si dorintele in ordine si pe urma sa faca o rugaciune ca lumea, ce Dumnezeu! Si uita-te la el, mie imi ghiortaie aici matele de foame, iar el are probleme existentiale! El are tot timpul sa se roage, eu nici macar o pauza de masa ca lumea nu am.
Am continuat sa citesc rugaciuni si sa incerc sa le sortez, insa cam toate ma revoltau cu cererile lor si asa ca pana la sfarsitul zilei tot ce faceam era sa ma distrez de ce grozavii scriau prin ele. Am reusit sa pun cred ca vreo 7 in fante, si nici alea nu cred ca le-am pus bine. Timpul a trecut pe nesimtite si am uitat ca mai trebuia sa ma ocup totusi inca putin si de posta Iadului.
In sfarsit, la un moment dat s-a stins lumina brusc si s-a deschis o usa. Am pasit dincolo de ea si m-am trezit in strada, in fata casei in care intrasem. Era a doua zi dimineata. Ora 6:00. Cand sa deschid poarta ca sa trec de gard, in fata mea apare un curier pe bicicleta, cu un formular in mana. Imi pune un pix in brate si ma roaga sa-mi pun semnatura pe un vraf de formulare care spuneau ca declar pe propria raspundere ca mi-am indeplinit cat am putut mai bine indatoriririle si ca nu o sa mai solicit asemenea pozitie pentru cel putin 66 de ani (la dracu, daca ar fi dupa mine nu as mai solicita-o niciodata, insa o sa vin peste 66 de ani de curiozitate sa vad cum sta treaba). In final, se cerea sa recomand pe cineva care sa-mi continue munca, peste 2 zile. Primul care mi-a venit in minte a fost vecinul meu care ii da drumul mereu catelului la mine in gradina si ma trezesc cu o groaza de surprize (mai am si iarba neagra, asa ca atunci rahatul cainelui ramane aproape nevazut pana calc pe el). I-am scris numele si apoi curierul a plecat.
M-am dus acasa fericit sa ma intind in pat si sa ma culc. Ziua pe care am petrecut-o a fost extrem de obositoare, insa cel putin mi-a explicat multe lucruri, cum ar fi de ce nu asculta Dumnezeu toate rugaciunile pamantenilor sau mai bine zis, de ce asa putine rugaciuni sunt ascultate. Ma intreb cine a fost desteptul care a lasat pe mana Iadului gestiunea rugaciunilor…
Cand ajung acasa, observ ca in cutie aveam o alta scrisoare (sosita prin curier, evident – compania mea se respecta, asa ca nu foloseste serviciile postale). Trebuia sa ma duc la serviciu. Mi-am luat cam multe zile libere in ultimul timp si sefii cei mari m-au amenintat ca ma dau afara daca nu apar azi la o sedinta cu ei. Excelent, de parca nu Satana in persoana ar fi semnat cererea sa satisfac serviciile postale! Iar acum vrea sa-i dau explicatii cu ce am facut ieri. Haida de! Asta e prea de tot! Doar dobitocul de Vermont Jovendi este de vina, daca aflu cine este si il prind ii rup picioarele!


Ziua 75.

Zilele trecute eram la birou. Una din secretare imi face legatura cu un oarecare domn de la Invatamant. Ce treaba am eu cu invatamantul? Din politete, dar mai ales din curiozitate, am raspuns. Respectivul era unul dintre cei mai importanti directori din cate am inteles eu de la el, totusi cred ca se lauda, pentru ca un director nu se ocupa cu porcarii de-astea mici, gen dat telefoane la diversi. Ce voia de la mine insa, m-a lasat cu gura cascata. Avand in vedere ca acum sunt drac in toata puterea cuvantului (am uitat sa precizez ca in urma zilei libere, mi-au lasat cererea printre primele, asa ca la cateva zile mai apoi aveam pasaport de drac si toate actele in regula), trebuie sa urmez cursuri de indracire. Si pentru ca probabil nu stiu in ce directie sa o apuc cu cele dracesti (mi-a povestit dansul ceva despre obligatiile mele de drac si de categoriile in care se incadreaza – mai tin minte doar cateva – posedare, batjocura, bantuire, paza…si cam atat), ma invita sa iau parte la cateva cursuri de orientare. Nici nu m-a intrebat daca accept, pur si simplu a stabilit o intalnire cu mine in ziua cutare la locul cutare.
Evident ca m-am dus.
Am fost foarte uimit sa vad ca domnul respectiv nu era drac. Era nespus de amabil insa si imbracat de epoca – joben, frac, pantofi de lac, ce mai, un adevarat pinguin, daca as fi rautacios. Si in fond sunt drac, deci de ce nu as fi rautacios? M-a condus inauntrul unei cladiri pe langa care treceam zi de zi in drum spre serviciu, dar habar nu aveam ca acolo este centrul de indracire. De fapt am aflat ca acolo era doar sediul central – cursurile se tin in cele mai diverse colturi ale Iadului. Am fost asezat frumos la un pupitru, intr-o clasa foarte moderna, cu retroproiector, cu cateva echipamente electronice (am putut zari sigla firmei mele pe cateva, hehe) si mai ales cu o gramada de draci care asistau prezentarea ce dadea sa inceapa.
A aparut o doamna destul de draguta (nici ea nu era diavolita, ci era om normal), care dupa ce s-a prezentat, a stins luminile cu o bataie din palme si apoi a pornit proiectorul. Prezentarea era destul de lejera, in powerpoint am observat eu, insa era facuta in asa fel incat sa priceapa si dracul de rand ce voia sa zica. Povestea despre evolutia unui suflet in Iad si despre nenumaratele posibilitati pe care le are un drac care a urmat cursurile lor fata de altii “normali”. Prezenta si directiile pe care le putea urma un drac, in mare erau cele spuse de domnul care m-a sunat, insa de departe cea mai atractiva mi s-a parut bantuirea. Din cate am inteles eu, la bantuire te asociezi uneori cu ingeri din Rai, ceea ce mi se pare deosebit de interesant – poate te intalnesc si eu pe tine in sfarsit, amice. Pretul cursurilor era cam piperat totusi – trebuie sa stai fara coarne (adica sa scoti banii pe ele) aproximativ 666 zile – insa am acceptat – am si alte modalitati de a face bani oricum.
Acum sunt asa de insufletit pentru ca azi am avut primul curs – cel introductiv in arta bantuirii, si de-abia astept sa povestesc.
Profesorul era tot om, iar asta a fost prima mea intrebare: de ce toti profesorii de acolo sunt oameni si nu draci? Raspunsul a fost pe cat de simplu, pe atat de evident: cursurile erau pregatite pentru a “lovi” in oameni, si cine le stie mai bine slabiciunile decat ei insisi? Lamurit fiind de acest aspect, am lasat pe dom’ Profesor sa continue. De obicei partile introductive sunt cuvinte goale care umplu timpul, asa ca nu le-am dat prea mare atentie. Mai interesant a fost cand s-a ajuns la arta furisatului pe la spatele ingerilor pazitori ale oamenilor. Iar aici ni s-a aratat o demonstratie filmata de pe pamant. Ingerul saracul fusese ametit inainte cu nitica tamaie, cand nefericitul de om intrase in biserica. Apoi, in timp ce ingerasul visa la al 9-lea Cer, diavolul pus sa demonstreze (haha, iar am gasit un cuvant excelent – demon-stratie) s-a strecurat exact intre aripile zburatorului, acolo unde intra in corp, intre omoplati. Evident ca aceasta dovada de maiestrie a fost intampinata cu aplauze si strigate de reusita, insa iarasi mi-a venit o intrebare in gand: de ce s-ar aseza un drac in spatele unui inger pazitor? Dom’ Profesor s-a uitat lung la mine, dupa care a derulat putintel caseta inainte si a dat play. Dracusorul, asezat confortabil in spatele ingerasului, dadea ordine ingerasului. Culmea este ca ingerasul le asculta, crezand ca este vocea vreunui mai-mare de-al lui. Dar aici m-am vazut nevoit sa intervin din nou si sa intreb ce legatura are cursul pe care-l urmam noi cu ce ne-a aratat el? Pentru ca mie mi se parea ca partea asta tinea de posedare. Sau poate batjocura, insa in nici un caz bantuire. Dom’ Profesor a parut ca se enerveaza putintel, insa a arborat un calm glacial cu care mi-a spus ca acesta este un curs introductiv, menit sa ne pregateasca pentru ce este mai rau. Nu stim niciodata cand vom avea nevoie de cunostintele pe care le dobandim. Am fost destul de satisfacut de raspuns, in fond imi doresc sa invat cat mai multe lucruri, asa ca l-am lasat sa continue.
Nu o sa redau aici intregul curs, pentru ca ar fi plictisitor, insa am sa prezint una dintre partile interesante: am fost invatati (sau in sfarsit, suntem in curs de invatare) cum sa reactionam instantaneu la cuvintele sau gandurile oamenilor. Adica ni s-a dat un ditamai ceaslovul (eu am crezut ca este dictionar si nu am fost prea departe de adevar) cu ganduri si cuvinte, iar in loc de explicatii avea actiunile ce trebuie infaptuite la auzul sau intuitul cuvintelor sau gandurilor respective. Mi se pare criminal sa inveti definitiile din scoarta in scoarta, si nu numai sa le inveti, ci si sa reactionezi instantaneu (in mai putin de o miime de nanosecunda) la ele. Mi s-a pus in vedere ca nu mai sunt om, ci sunt drac, iar dracii au diverse “puteri” ce fac diferenta intre ei si oameni. Nu stiu ce a vrut sa zica, pentru ca eu personal, in afara de coada, coarne si un corp mult mai suplu si muschiulos (apropo, acum nu mai trebuie sa ma duc la sala, si nu am nici cea mai vaga idee cum de ma mentin asa), nu prea vad nici o diferenta intre starea mea anterioara de om si cea de drac. Dar sa trecem peste acest mic amanunt. Iarasi ni s-a pus un exemplu filmat, care ne-a dat pe spate de ras la propriu: la munte, intr-o camera de hotel, noaptea, viscolul suiera cumplit afara, 3 prieteni aflati la varsta cand credinta lor este cea mai puternica, la varsta cand simt ca pot cuceri lumea, stateau si discutau despre fantome, draci, ingeri, Dumnezeu, Satana si toate cele. La un moment dat unul dintre ei spune: eu nu cred in fantome! Aici a fost nevoie ca secventa sa fie data cu incetinitorul, pentru ca tanarul nici nu a apucat bine sa termine cuvintele, ca un drac ce bantuia hotelul a aparut de niciunde si a deschis larg ferestrele camerei, lasand viscolul sa intre peste cei 3. Acum am ras de ne-am prapadit: in parte pentru ca odata cu dracul aparuse si un inger enervat de gandul baiatului, care s-a certat indelung cu demonul ca sa fie el lasat sa deschida geamurile (pana la urma le-au deschis impreuna, frateste), iar pe de alta parte pentru ca timp de vreo 10 minute cei trei au tacut tampi, cu viscolul aducand zapada peste ei. Nici unul nu era in stare sa scoata vreun cuvant, iar primul care a ingaimat ceva a scos cele mai inteligente cuvinte pentru situatia respectiva: “Voua nu va este frig?”.
Ce pot sa zic, cred ca din ce am povestit, cursurile par foarte promitatoare. De-abia astept sa vina urmatorul. Am acum in fata programa si vad ca trebuie sa dau un examen. EXAMEN? Din ce oare? Mai jos scrie asa: “Materia de examen reprezinta tot ceea ce se spune in sala de curs. Nu exista notite, iar materialul ce va este inmanat de catre profesor poate fi cerut inapoi fara vreo instiintare prealabila.” Ce ma fac? Nu am fost foarte atent la tot ce s-a zis. Iar ceaslovul ala dau pariu ca trebuie invatat si cat mai repede (dom’ Profesor il poate cere inapoi in orice moment). Nu se poate sa pic examenul, doar mi-am tocit coarnele pentru cursul asta! Trebuie sa existe o modalitate sa trec usor examenul. Am ceva timp sa ma gandesc la asta.
Hmmmm, pana una-alta cred ca data urmatoare vin cu reportofonul dupa mine.

2005 - Iadul (partea 2)

Ziua 19.

Draga moncher,

Sunt aici de ceva vreme si totusi inca nu imi vine sa cred ca ceea ce se intampla este real. Adica nu stiu cum sa-ti spun, dar atunci cand am vazut ca pe repartitia mea scrie “Iad”, mi-am si derulat in fata ochilor eternitatea ca un blestem vesnic intr-o aglomeratie de suflete chinuite. Ca sa descriu contrastul intre ce se intampla de fapt si ce credeam eu ca s-ar intampla, “imens” este un cuvant mult prea mic. Cred ca ai realizat si tu asta din scrisorile pe care ti le-am trimis pana acum.
Si cum aici fiecare lucru este o noua surpriza, iti voi povesti ce mi s-a intamplat zilele trecute. Stii ca eu nu obisnuiam sa fiu un impatimit al cumparaturilor, asa ca pana acum, in afara de strictul necesar, nu prea m-am aventurat in magazine. Si crede-ma, sunt multe.
Insa nu am mai avut de ales si a trebuit sa dau o raita prin ele, pentru ca aveam nevoie de pantaloni noi. Nu imi mai incapea coada in pantalonii cu care am venit si auzisem ca au modele speciale pentru dracii din noua generatie. Deci m-am pornit eu de dimineata cu gandul sa cumpar repede, pentru ca apoi sa am timp suficient pana la pranz ca sa fac cate ceva, de exemplu sa citesc linistit ziarul pe wc-ul meu personal de la birou. Ca sa nu umblu prea mult, am si ochit un fel de mall cu o gramada de magazine si magazinase in el, ca un stup. Am tras aer in piept si m-am aventurat. Cand am iesit din stup era seara, in maini aveam o droaie de sacose, iar buzunarele erau doldora de chitante si de ordine de livrare pentru acasa. Ce s-a intamplat inauntru? Peste putinta sa-ti explic, insa am sa-ti povestesc ce-mi amintesc.
Primul magazin pe care l-am vazut aducea a Pull and Bear de la noi de pe Pamant, asa ca am intrat fericit ca sa-mi iau pantaloni de strada. De cum am intrat am fost asaltat de niste dracusoare foarte zambitoare si amabile care mi-au oferit, fara macar sa le cer, exact pantalonii pe care-i voiam. Am intrat frumusel in cabina de proba si se potriveau de minune. Am iesit putintel din cabina ca sa cer si parerea vanzatoarelor. Foarte incantate. Pantalonii imi puneau in evidenta coada intr-un fel foarte decent si provocator in acelasi timp, fara sa fie extravaganti. Exact ce imi doream. Intorcandu-ma sa ma schimb am dat jos un umeras cu un fel de camasa. Cand am ridicat-o, am zarit in fata mea o oglinda, iar in oglinda camasa se potrivea perfect, parca ar fi fost turnata si facuta sa fie purtata cu pantalonii mei cei noi. Nu am mai stat sa o probez, am stiut ca e pentru mine. M-am intors in cabina insa am descoperit ca era cabina gresita. Totusi aici erau niste pantofi foarte simpatici pe care nu m-am putut abtine sa nu-i probez. Absolut perfecti! Erau din stocul magazinului (se pare ca cineva ii uitase acolo), asa ca i-am pus si pe ei pe lista de cumparaturi. Inutil sa mai povestesc de cureaua de care m-am agatat in drum spre casa sau de fularul tarcat fara ciucuri care mi s-a lipit de gat sau de geaca – model unic pe piata, facuta la comanda, mi-au zis – ce imi completa noua imbracaminte. Ca o multumire a hainelor perfecte pe care mi le-a dat magazinul, am cumparat si un breloc cu marca pe el, ca sa se vada. Probabil ca brelocul nu am sa-l folosesc, dar o sa-l tin ca un fel de matanie de recunostinta. Am iesit victorios din magazin. Dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica m-am dus sa-mi caut haine elegante. Aceeasi poveste a urmat, de data asta insa am cumparat 3 costume, si am fost foarte mandru, am iubit magazinul ala si pentru ca una dintre dracoaicele vanzatoare mi-a laudat cornitele spunand ca asa ceva ea nu mai vazuse pana atunci. Deja bratele imi erau ocupate de sacose peste sacose, insa nu ma puteam opri. M-am uitat la ceas: era ora pranzului, trebuia sa mananc. M-am asezat la o masa la primul dintre restaurantele de care am dat: o mancare excelenta, nu mai gustasem asa ceva pana atunci, trebuie sa recunosc ca bucataria stupului-mall era fenomenala. Imi savuram desertul de inghetata cand mi s-a parut ca vad vizavi o veioza-lampa foarte interesanta, tocmai buna de pus in sufrageria mea goala. Cand m-am apropiat de magazin, am avut revelatia: erau reduceri. Am intrat cu sacosele abia incapand pe usa, am dat peste aceleasi vanzatoare dragute si amabile care mi-au recomandat nu lampa pe care o zarisem, ci una muuuult, dar muuuuuult mai futurista si cu mai multa personalitate, la care nu aveau reduceri si costa de vreo 4 ori mai mult decat ceea ce zarisem eu la inceput. Lampa totusi era facuta pentru sufrageria mea, asa ca nu m-am uitat la bani (apropo, sa-mi aduci aminte sa-ti povestesc de bani, ca si aici se intampla o grozavie). In timp ce cautau prin depozit o lampa noua ca sa mi-o livreze, am dat o raita prin magazin. Era un magazin de mobila si accesorii. M-am trantit pe o canapea si am inceput sa mangai manerele de metal frumos nichelat. Am privit stofa si atunci m-a lovit. Am fugit repede-repede si am intrebat de o toaleta, am intrat acolo, m-am schimbat in hainele de strada noi cumparate si m-am intors val-vartej pe canapea. M-am tolanit, m-am foit, in final am cerut o oglinda. ABSOLUT MINUNAT!!! Canapeaua era facuta sa stau in ea cu hainele mele cele noi. In sufragerie oricum nu am nimic. Asa ca de ce sa nu o iau? Daca stau bine sa ma gandesc, eu nu am nici o mobila in casa in afara de patul ala plictisitor si de noptiera aia oribila. Dracu’ sa le ia, imi trebuie mobila ca lumea. Ce a urmat… Pot sa-ti spun doar ca acum am o casa aproape noua, pereti despartitori nou ridicati, echipamente WI-FI de ultima generatie, mobila cea mai scumpa (dar si cea mai de bun gust, retine te rog) pe care am putut sa o gasesc, covoare moi, halate, ah, da, am gasit halate ca la hotel (nu vrei sa stii cat costa totusi), un plan de la un arhitect care imi modifica una-alta prin casa – adaug un semineu, o camera de sport, piscina, o camera-dulap pentru noua mea garderoba, inca o baie, un bar, o sala de jocuri electronice, un nou dormitor, o camera de proiectii, o camera la mansarda (pentru asta a mai trebuit adaugat un etaj), stii, lucruri marunte. Am acum o masina de tuns iarba (e speciala pentru iarba neagra), un leagan in curte, un gard viu care creste in vreo 2 saptamani mi s-a spus, lampioane-pitici care stau de paza la intrarea prin noua alee ce vine de la strada, garaj, o masina in garaj (rosie, decapotabila, puternica, ce mai, scrie numele meu pe ea, numai daca ai vedea-o…) si cred ca o gramada de amintiri si porcarii ce o sa zaca nefolosite prin sertare.
Acum stau la noul meu birou din lemn de mahon si-ti scriu. Si realizez ca parca ma strang pantalonii cei noi. Ce se intampla? Parca mi-a crescut coada, din nou. Ufff, cred ca trebuie sa ma duc maine sa-mi cumpar altii. Sau sa astept pana termina de crescut coada? Dar daca o sa creasca mereu? Eh, e doar o pereche de pantaloni, nu? Ma duc maine dimineata la prima ora sa cumpar, ca sa termin pana in pranz…

Al tau,

R.A.



Ziua 26.

Scumpul meu prieten,

Nu stiu ce se intampla ca nu primesc nici un raspuns de la tine. Eu intrevad cateva posibilitati: fie posta intre Iad si Rai nu functioneaza cum trebuie, fie am o adresa gresita, fie iti este interzis sa-mi scrii (nu stiu care sunt regulile pe acolo pe la voi, prin Rai, asa ca cine stie), fie – insa nici nu indraznesc sa ma gandesc la posibilitatea asta – nu iti doresti sa-i raspunzi vechiului tau prieten. Sper ca nu esti gelos ca eu sunt aici si tu esti in Rai… Stiu ca de multe ori in serile cand stateam impreuna la un pahar de vorba imi recitai cum tu nu o sa fii niciodata bun pentru Rai, si ca vezi in mine mereu lumina care sa te ridice. Pe atunci noi credeam ca Raiul este sus. Ironie, nu? Raiul e jos de fapt. Astepti cumva sa te ridic de acolo? O sa vad care sunt conditiile de iesire de aici si o sa incerc sa iti fac o vizita intr-una din zile.
Orisicat, ca sa stii, asta este ultima scrisoare pe care ti-o scriu. De acum inainte voi tine un jurnal pe care ti-l voi da eu personal sau ti-l voi trimite numai cand voi sti cu siguranta ca ajunge in aripile tale. A dracului posta!
Si pentru ca veni vorba. Mai am putin de tot si obtin certificarea de drac intreg. Mai trebuie numai sa mai pun inca aproximativ 20cm de brand pe antebrate. Si gata! E o nimica toata, cred ca pana la sfarsitul saptamanii reusesc sa fac si asta. Doar acum am sala de forta la mine acasa. Secretarele mele sunt impresionate de cum m-am schimbat de cand m-au vazut prima data. Dintr-un mort cu burta lipita de spate si cu costum de carton am ajuns o frumusete de (aproape) drac spilcuit intr-un Armani parca turnat pe mine.
Apropo! Ca tot eram la imbracaminte, nu o sa-ti vina sa crezi cum sta treaba cu hainele pe aici. Mai tii minte droaia de haine pe care mi-am cumparat-o? Ei bine, a disparut. Hainele adica. Au disparut. Toate. TOATE. Extrem de curios mi s-a parut la inceput. Insa apoi am descoperit ce se intampla. Sau ma rog, partial. Hainele nu se murdaresc si nu se spala. La un moment dat, cand ti-e lumea mai draga de obicei, isi iau zborul. Bine, nu la propriu, desi, daca stau sa ma gandesc nu m-am uitat niciodata cu atentie la pasarile care zboara. Poate de fapt nu erau pasari, ci erau pantalonii mei. Hmmm, in sfarsit… este posibil totusi. Pentru ca hainele nu dispar asa aiurea. Cateodata pleaca in grupuri. Deunazi, de pilda, au plecat 3 perechi de pantaloni. Cand am deschis dulapul, pur si simplu nu mai erau. Curios este ca nu pleaca niciodata lucruri neasortate. De exemplu, eu nu am vazut niciodata sa-mi dispara o soseta si un fular in acelasi timp. NU. Sosetele, ca si pantofii, pleaca mereu impreuna, in perechi. Uneori dispare un intreg “costum” sau ma rog, lucruri care mie imi placea sa le asortez. Alteori, dispar numai lucruri de acelasi fel. Intr-o zi m-am trezit ca am ramas fara nici o pereche de boxeri. Toti au plecat intr-o dimineata, cand eram la dus. Nu stiu ce mi-a venit in dimineata aia sa fac dus. Eu de obicei ma spal numai seara. Acum insa, ca stiu si sunt patit, nu-mi scap din ochi hainele esentiale. Fiindca, lucru curios, hainele nu dispar niciodata atunci cand te uiti la ele sau cand le porti (am verificat, nu este nici un hot sau altcineva care sa faca glume proaste, pur si simplu asa se intampla aici, am intrebat vecinii). Iar daca asta ar fi tot, ar fi bine. Insa de multe ori se intampla ca hainele sa ia ceva de-al meu cu ele. Spre exemplu, aveam un sacou care mi-a folosit toata sticla de apa de colonie inainte sa plece. Cum am simtit mirosul – era extrem de tare, inchipuie-ti, o intreaga sticla de parfum – am fugit repede in baie. Sacoul era pe marginea cazii, iar colonia pe jos. Am dat sa ridic sticla. In secunda cat am scapat din ochi sacoul impregnat de parfum, a si disparut.
Ceea ce nu am descoperit inca, este unde se duc toate hainele. Se evaporeaza pur si simplu? Se intorc in magazine? Se duc in alte case? Daca se duc in alte case, la alti oameni sau draci, inseamna ca la un moment dat ar trebui sa si apara alte haine la mine, insa pana acum nu am vazut nimic. E un mister total.
O solutie ar fi sa port mereu aceleasi haine, pentru ca tot nu se murdaresc, insa nu se face. Si mai este ceva, daca port aceleasi haine mai multa vreme, incep sa am mancarimi insuportabile, asa ca trebuie sa le dau jos si nu pot pune nimic pe mine cateva ore bune. Odata a trebuit sa aman o intalnire importanta. Stateam incuiat la mine in birou gol-pusca uitandu-ma fix la hainele mele intinse pe un scaun. Nu puteam sa le pun pe mine ca le purtam de vreo saptamana, iar daca le pierdeam din ochi era foarte posibil sa le pierd de tot. Si crede-ma, ditamai managerul sa iasa gol din birou si sa faca o prezentare intr-o intalnire importanta, nu prea merge, oricat de drac as fi eu. Si inca nu sunt drac de tot. Insa in curand…Chiar asa, am auzit ca dupa ce indeplinesc toate conditiile ca sa devin drac intreg, trebuie sa depun o cerere care dureaza o vesnicie sa fie procesata. Am inteles ca se poate plati totusi o taxa de urgenta. Sa vedem, cica dureaza doar o viata. Ce o inseamna asta insa? Daca ai vreo idee, te rog mult sa-mi spui.

Acum trebuie sa te las, sper ca macar scrisoarea asta sa ajunga la tine. De fapt, am o idee! O voi pune intr-unul din buzunarele unei geci. Poate totusi hainele fug la voi, in Rai. Daca stau sa ma gandesc, este posibil, pentru ca din ce am vazut in picturi, voi stati mai mult dezbracati pe acolo, nu? Pasamite nu aveti destule haine? E interzis sa se fabrice sau sa se vanda? Te rog mult, lamureste-ma, pentru ca mor de curiozitate sa aflu unde imi ajunge imbracamintea. Ah, chiar, si daca vezi o bluza, portocalie cu negru pe maneci, sa stii ca este a mea.

Al tau prieten,

R.A. (aproape dr.ac.)





Ziua 30.

Astazi se implineste o luna de cand sunt aici. O luna? Parca ar fi fost un an. Oricum, indeplinesc toate conditiile ca sa devin drac deplin. Mai trebuie depus un formular. Ma duc maine sa rezolv chestiunea. De-abia astept! Am inteles ca dracii adevarati au mult mai multe drepturi (cu toate ca deja cornitele imi confera anumite privilegii), printre care cica au voie sa intre si sa iasa din Iad fara pasaport. Orisicat, trebuie sa fiu pregatit sa platesc si taxa de urgenta, asa ca am fost sa fac si niste bani mai devreme.
Banii… Cum stau pe aici lucrurile cu banii, este incredibil. Banii sunt ochiul dracului? Ba bine ca nu! Banii sunt ochii, urechile, mainile, picioarele, burta, pieptul, fundul, coarnele, coada si parul dracului! Si asta trebuie inteleasa la propriu! Cand spun ca ma duc sa fac bani, apoi atunci chiar “fac” bani!
Procesul exact am sa ti-l descriu imediat, dragul meu prieten. Mai intai trebuie sa lamurim niste chestii. In primul rand, nu oricine poate sa faca bani. Oamenii abia veniti nu pot face asa ceva. La intrarea in Iad, imediat dupa vama, esti “masurat” (nu stiu inca dupa ce criterii) si ti se da o suma pe care sa o ai de inceput. Apoi depinde de tine sa te descurci si sa faci mai departe bani. Eu pana acum m-am descurcat de minune – bine ca am avut prezenta de spirit sa le critic aparatura invechita, ca altfel nu stiu ce m-as fi facut. Intrebarea este: se poate supravietui fara bani? Da, dar nu se merita. Adica zi de zi sa te duci sa mananci iarba verde (nici macar neagra, iti poti inchipui asa ceva) sau sa joci in mascarade de doi bani pentru cativa draci care se folosesc de tine sa pacaleasca alti muritori, nu prea se face. Nici macar nu poti obtine pasaport ca sa iesi din Iad, trebuie sa iesi numai insotit de diavolii aia care se duc sa-si faca jocul patetic pe Pamant. In sfarsit, dar sa nu intram in politica – cred ca ti-ai dat seama ca sunt de-a dreptul revoltat de cum abuzeaza de puterile lor dracii. Cand o sa fiu si eu intreg, o sa le arat eu lor! E nevoie de o mana forte in lumea asta!
Revenind la bani… Exista locuri speciale de facut bani. Arata ca niste bancomate, in mare. Din pacate, aici in Iad, exista monopol si nici o regula care sa-l impiedice, asa ca toate bancomatele tin de o singura banca: Beelzegroup. Apoi cardurile (poti si fara ele, insa cateodata se pot dovedi folositoare, ai sa vezi de ce) sunt facute numai si numai sub licenta MasterdraC.
Acestea fiind zise, banii ii obtii asa:
Sa presupunem ca nu ai card. Te duci la un bancomat cu un fir de par, sau cu o bucatica de piele sau blanita naparlita, sau cu o unghie, sau cu orice esti tu dispus sa dai din tine (mai exista si alte lucruri, pe care nu o sa le mentionez) si il/o introduci intr-o cutiuta speciala. Bancomatul face cateva masuratori, calculeaza valoarea echivalenta in bani, apoi iti “inghite” produsul si-ti da in schimb banii. “Produsele” cu care faci banii au valori diferite (si depind si de omul sau de dracul respectiv). De exemplu, parul din cap este cel mai ieftin, dar si cel mai mult. Unghiile au cam aceeasi valoare, putintel mai ridicata totusi. Firele de par de pe picioare valoreaza mai mult, iar cele de pe piept, din zona inghinala si de pe gambe iti aduc si mai mult. Mai sunt firele din varful cozii, care sunt supraevaluate, daca vrei parerea mea. Apoi ce sa-ti spun, pielea…Daca dai o bucatica mai mare de piele poti sa iei o avere pe ea. Nu mai vorbim de ochi, urechi, nas si alte parti. Dar cine este dispus? Cu coarnele faci o afacere destul de buna, insa asta e exclusiv pentru diavoli. Bancomatele au niste fante in care iti poti pune coarnele la ascutit. Aparatul ti le ascute si le lustruieste(absolut minunat, chiar si lucesc pe urma), iar ce ramane pe langa iti transforma in bani. Banii facuti din coarne de drac sunt foarte buni si asta aproape fara nici un efort. Vezi tu bine, ca bancomatele astea fac mai multe decat ai banui, si inca nu ti-am spus tot. La un bancomat mai exista posibilitatea sa-ti incarci cardul cu bani, si apoi sa te duci la cumparaturi ca un diavol civilizat, nu zmulgandu-ti parul atunci cand vezi preturile, pentru ca nu ai suficient la tine. Am vazut odata o doamna (sau domnisoara, ma rog), care voia o palarie si, fiindca nu avea suficienti bani cu ea si nici card, si-a smuls aproape tot parul din cap. Dupa care a realizat ca nu-i place cum ii sta palaria fara buclele ei, asa ca nu a mai cumparat-o. Oricum, in unele magazine nu accepta decat carduri, asa ca e mai bine sa-ti faci banii la bancomate, nu pe loc. Bancomatele sunt in niste incaperi inchise, cu usi ce se incuie automat cand intri, pentru ca sa ai intimitatea ce se cuvine ca sa faci bani. Adica, nu stiu cum sa-ti spun, dar daca ar vedea toata lumea cat valoreaza un fir de par de-al meu, spre exemplu, probabil ca as fi span pana acum. Si nu ar fi o priveliste prea frumoasa, la fel cum nu ar fi o priveliste prea frumoasa sa vezi oameni zmulgandu-si unii altora parul sau tragandu-se de piele pe strada, nu? In plus, daca vrei sa platesti vreo factura si nu ai suficient la tine, ce ai face daca nu ar fi inchisa incaperea? Te-ar vedea toata lumea cum faci bani?
Ah, foarte important! Bancomatele nu accepta produse animale sub nici o forma. Asta inseamna ca nu poti sa-ti iei o pisica persana de exemplu si sa o perii ca sa obtii bani din parul care ramane pe perie.
Acum te las sa te gandesti…la ce schimbari am facut prin casa si la toate cumparaturile mele… Si la cum arat eu acum. Oh, si mai e doar putintel pana la Craciun (da, si aici se sarbatoreste Craciunul)! Ce ma fac, cu toate cadourile pe care trebuie sa le cumpar? Vor costa o avere probabil…

2005 - Iadul (partea 1)

Ziua 1. (nu stiu ziua, nu stiu luna, nu stiu anul)

Draga moncher,

De cum am ajuns m-am gandit sa iti scriu. Nu inainte insa de a da o raita prin imprejurimi, ca sa iau o gura de aer – stii ca pe mine ma inspira micile escapade. Dupa cum probabil ai sesizat, nu te-am uitat, iar promisiunea facuta acum 20 de ani si mai bine a prins radacini adanci, ca si noi de altfel.
Dar m-am luat cu vorba, te rog de ma iarta, am sa incep indata.

Ceea ce se intampla aici este departe de viziunea marginita a ceea ce credeam noi, pamantenii, despre Iad. In primul rand ca nu este jos, ci este sus. Cand privesti catre pamant, vezi cerul. Culoarea cerului este chiar interesanta. Initial nu am stiut sa o descriu, pentru ca parea un galben ce nu prea era. Apoi m-a lovit. Culoarea este exact a boule-de-neige-ului fara cacao, lasat mai multe zile afara din frigider. Nici vorba de cer rosu, fumegand sau nori negri cu tunete si fulgere.
Un alt aspect interesant il face intrarea. Eu credeam, in naivitatea mea, ca exista o singura intrare, o poarta grandioasa de fier forjat ce se intinde pana la cer, cu zabrele demne de o inchisoare vesnica. Insa stupoare: tinutul are un fel de granita, cu puncte de vama, de intrare si iesire - atentie si de IESIRE - unde se face controlul bagajelor (scanarea e cam ca la aparatele cu raze X din aeroporturi, insa cand am tras cu coada ochiului la un monitor mi s-a parut ca vad altceva; o sa ma documentez si o sa revin cu informatii). Exista detectoare de ingeri necazuti, de amulete sfintite, chiar am putut zari si un individ caruia ii gasisera o margica de marimea unui bob de orez ce facuse candva parte dintr-un sirag de matanii. Un lucru ce m-a uimit pe mine, personal, a fost detectorul de minciuni. Da, dupa ce treci de controlul normal, ajungi in fata unui fel de spectrograf cam prafuit (le-am propus o oferta speciala prin compania mea, un contract de leasing foarte avantajos de reinnoire a recuzitei – ii spun recuzita pentru ca sa fim seriosi, toate sunt de ochii lumii, doar nu o sa imi inchipui acum ca dracii aia imbracati in costume si glumeti nevoie mare sunt platiti cu ora si fac scoala de vamesi). Rolul detectorului de minciuni ar fi sa decida daca esti apt sau potrivit sa intri in Iad sau nu. Daca minciunile tale pot fi detectate sau daca esti un individ care este incurabil si spune adevarul neconditionat, atunci esti primit. Conditia de a nu fi primit este mult mai interesanta. In Iad nu exista debili mintali, paranoici, schizofrenici sau maniaci. Si atunci in fata detectorului toate astea ies la iveala ca ciupercile dupa ploaie. Mai exista o posibilitate de a nu fi primit, si anume sa pacalesti detectorul de minciuni. Cum poti sa nu fii luat in cazul asta drept un individ care spune neconditionat adevarul? Simplu. Intrebarea de baza:
“Minti cand spui ca minti?”

Daca acul nu se misca catusi de putin, atunci esti dat afara in suturi, valizele iti sunt aruncate pe scari, iar tu, desi protestezi, esti injurat si impins mai ceva ca ultimul aurolac de pe strada. Se pare ca dracii au oroare de cei care ii pacalesc. Legenda lui Green O’Lantern a fost adevarata, insa acum a ajuns un lucru normal – demonii care isi faceau veacul pe langa vama ca sa vanda primii suveniruri si sa vada ce fete noi apar mi-au spus ca din cauza stresului pamantenilor. Poate de asta s-au deschis in ultima vreme atatea cabinete de spiritism, hmmmm…

Moncher, acum trebuie sa te las. Revin cu mai multe indata ce mai am timp. Acum sunt asteptat de catre un semidrac, sau semidracon, nu mai stiu exact, ca sa discutam detaliile asupra contractului de leasing.

R.A.

PS: Nu te uit cu detaliile asupra aparatelor cu raze X



Ziua 2.


Dragul meu prieten,

Am asteptat cu mare interes raspunsul la scrisoarea mea, insa pana la ora aceasta tarzie (n.a. este 1:33 noaptea) nu a sosit, asa ca imi permit sa-ti mai scriu inca o pagina. Nu neg, sunt manat si de bucuria reusitei contractului meu. Adevarul este ca oferta era atat de avantajoasa incat nici mama dracilor nu ar fi putut refuza (de fapt, cu ea am semnat, hmmmm). Detaliile livrarii precum si ale platii…dar la dracu’, nu o sa te plictisesc cu asemenea amanunte.
Ca sa continui mica mea aventura in acest tinut ce se vrea al focului vesnic, iti voi descrie locuinta unde urmeaza sa ma instalez. Momentan stau intr-o “camara”, cum o numesc ei. Este de fapt un hotel, iar camera mea are numarul 6661. Dracii de la receptie mi-au zis ca e camera cea mai buna si sa fiu magulit ca locuiesc in ea. In fine, eu nu vad mare avantaj, pentru ca vederea este direct catre un zid de caramida galbuie (fir-ar al naibii de galbui, nici alb, nici galben, e prezent peste tot pe aici, parca imi mananca retina). Asta nu ar fi tot, insa nu e pic de apa calda la robinet, iar ce vine pe teava, numai apa nu este. In fine, sapunul miroase foarte bine, asa ca oarecum compenseaza. Moncher, ti-ar placea aici, crede-ma, halatele… Halatele sunt mai moi decat cel mai pufos norisor de puf pe care dormi tu zdranganind la harfa. As sta toata ziua in halat, insa aici tinuta decenta este obligatorie. Nu am pomenit asa ceva in Iad, auzi tu, in Iad, tinuta decenta. Ce mai e… Patul, ah, da, patul este moale si cald. Nici urma de scanduri sau focuri chinuitoare. Problema este ca peretele de care este lipit este rece ca gheata. Patul nu se poate muta, asa ca trebuie sa dorm chircit pe margine. Am incercat sa-mi dau seama ce e cu peretele, am intrebat la receptie, insa de fiecare data m-au trimis la plimbare.
Dar sa-ti povestesc de locuinta… Mi-a fost repartizata o casuta decenta dupa parerea mea, cu o mica gradinita. Mi s-a spus sa fiu fericit cu ea, pentru ca si-asa ce am facut in viata a fost mult prea rau pentru o asemenea locuinta. Am zarit eu pe unii care aveau palate intregi, dar mi s-a spus ca palatele sunt pentru cei mai mult buni decat diabolici. (Ceea ce nu am reusit sa aflu, este daca Satana are o casa. Nu mi s-a parut nici unul dintre palate sau case iesind in evidenta, asa ca poate o sa-i propun o rata avantajoasa ca sa-si faca un palat mai maret decat oricare pe acolo, poate prima casa inteligenta din Iad). Inca nu am inteles care-i pedeapsa daca ai o casa mare, dar in fine. M-am apucat sa-mi decorez casa. M-am gandit ca la tot galbuiul din jur, ar merge un negru. Asa ca am comandat niste smoala direct din stocul personal al lui Beelzebut pentru toata casa, iar iarba neagra am cumparat prin internet (iti dai seama cat a avansat tehnologia?). Interiorul. Inauntru nu exista nici un perete, asa ca nici nu m-am obosit sa ridic vreunul. Nu am nevoie de bucatarie, mancare oricum nu-mi fac eu, cica pe aici nu se mananca cine stie ce – pare-mi-se nu prea au bucatari buni. O sa-l recomand pe Iacob al meu, era un bucatar pe cinste, facea niste crochete de langusta cu sos de mustar cu migdale absolut usturator de bun (de altfel, eu il suspectam la fiecare masa ca vrea sa ma otraveasca, viclean batran). Poate trimit vreun drac sa-l ia, insa mai intai sa colind peste tot, sa ma conving ca nu e nici un talent ascuns pe aici, caruia sa-i fure job-ul.
Dar ma iarta, am trecut de la una la alta fara nici un pic de coerenta. Vorbeam de casa. Cartierul pare destul de linistit, nici o muzica draceasca, nici un pic de poluare sau de smoala, singura problema e ca in timpul zilei nu vezi nici tipenie de om sau drac. Mai vezi cate un sarpe incolacit intr-un pom, exersand numarul cu marul, insa cam asta e tot. Daca vrei sa vezi iad inghetat, atunci vino pe strada mea! In sfarsit, pana o sa soseasca decoratorii cu smoala si cu iarba lor, stau in continuare la hotel.
Mi s-a transmis de la receptie ca in momentul in care ma mut imi va fi repartizata o pozitie, banuiesc (sper eu) ca un fel de slujba. Oricum devenise plictisitor sa stau toata ziua si sa nu fac nimic.
Apropo! Nu te-am uitat cu razele X. Am tot dat tarcoale unei vami, incolo si-ncoace, nu m-au lasat neam, nici sa ma uit, nici sa ies din tinut. Cica imi trebuie nu stiu ce autorizatie. In fine, imediat ce ma mut o sa vad exact despre ce e vorba. Cat despre razele X, o sa caut vreo cladire, poate un zgarie-nori (da, au si asa ceva) de birouri…Si o sa incerc sa aflu pentru tine, stiu ca mori de curiozitate, ca si mine de altfel.

Pana atunci insa, noapte buna, scump prieten!

R.A.

P.S.: Am o durere ciudata de cap, o sa caut maine un doctor.





Ziua 15.


Dragul meu,

Stiu ca a durat destul de mult pana sa-ti mai scriu si probabil ca esti deja ingrijorat de mine, insa crede-ma, timpul liber pe care il am aici este extrem de scurt. Asta este bine, pentru ca nu apuc sa ma plictisesc, dar nici nu ma chinui arzand in vreun cazan cu smoala incinsa.
Vremea este totusi foarte buna de bronzat. Cateodata ne cam prajim, insa asta compenseaza cu solutia antiarsuri cu care ne ung dracoaicele. Bine, dracoaice vorba vine… Nu stiu cum sunt la voi acolo ingerasele, insa pot sa-ti spun ca daca ai vedea diavolitele astea ai spune fara nici un fel de indoiala ca sunt fapturi desprinse direct din coasta lui Dumnezeu. Suprafata insa nu are de-a face in nici un fel cu ce se gaseste inauntru, pentru ca acolo, cu adevarat incep focurile vesnice ale iadului. Nu stiam pana acum unde se gasesc, m-am tot uitat dupa fumuri, dupa smoala, insa nimic. Acum m-am lamurit. Diavolitele sunt cele care conduc iadul, iar cazanele incinse le tin ele.
Ce am facut insa toate zilele astea? Pai ca sa fiu sincer, m-am agitat de colo-colo. Hmmmm… Hai sa-ti povestesc.
De cand am semnat contractul cu echipamentele de ultima generatie pentru vamile de la intrarea in Iad se pare ca am devenit o persoana importanta. Acum am biroul meu, subalternii mei, ce mai, sunt un sef in toata regula. Inca nu mi-am dat seama ce trebuie sa fac exact, insa mi se tot flutura pe sub nas hartii ce trebuie semnate, iar eu am autoritate, ceea ce ma face sa ma simt foarte bine. Orisicat, asta este unul din motivele durerii de cap de care ti-am povestit.
Cum iti spuneam, m-am dus la doctor a doua zi dupa ce a inceput durerea de cap. Evident, sistemul sanitar este la pamant in Iad (altfel nu ar mai fi Iad). Ca sa ajungi la o consultatie trebuie sa completezi 20 de formulare, sa te plimbi de la ghiseu la ghiseu, sa astepti la cozi infernale (ce cuvant bun am gasit, hehe) si sa faci muschi la gambe batand din picior cand astepti doctorii sa se indure de tine. In sfarsit, dupa ce am trecut prin toate astea, am reusit sa gasesc pe cineva care sa se uite si la mine. Consultatia a durat 10 minute. Atata i-a luat doctorului sa se opreasca din ras. Cica devin drac adevarat. Asta a fost tot ce mi-a spus. Si m-a trimis la plimbare. Am iesit tamp din cabinet neintelegand nimic, insa din intamplare ma privesc in oglinda din sala de asteptare. Si ce-mi vad ochii? Doua frumuseti de cornite dadeau sa impunga prin pielea capului. Atunci am inteles.
Te ingrozesc? Prietenul tau oare isi schimba acum imaginea? Nu, om bun, eu sunt acelasi pe care il stii, insa acum arat…sa zicem…mai ciudat. Ideea este ca doar cei importanti primesc cornitele asa de curand de la venirea in Iad, altii cica nu le primesc deloc. Oricum, sunt bune, imi dau multe avantaje: lumea te respecta si se da la o parte (de exemplu la supermarket pot sa intru in fata fara sa-mi zica nimeni nimic) sau daca o manananca pe vreuna din dracoaice spatele o scarpin fara probleme; o data chiar m-am luat la tranta cu un cerb – au aici si paduri si munti, bineinteles – si am vazut indivizi care se antreneaza pentru coride (nu sunt lamurit insa in ce constau coridele astea, pentru ca dracii tot dadeau cu coarnele in pietroaie); insa avantajul principal pe care il vad cornitelor este accesul in cladirea de birouri cea mai cea mai, unde am si eu sediul (la ultimul etaj bineinteles, ce credeai?). Si reusind sa intru in cladirea de birouri am reusit, evident…ce crezi? Sa dezvalui misterul razelor X (si aici, intrarea este extrem de stricta, te controleaza pana la ultimul ac).
Aparatele de “control” cu raze X nu sunt de fapt aparate de control. Ci sunt niste jucarii pentru draci mari, daca vrei tu. Ce fac mai exact? Omul introduce valiza la control. Dracii se uita in ea bine de tot si selecteaza “lucrurile periculoase”. Avantajul aparatului este ca le evidentiaza foarte bine. De exemplu, atunci cand am intrat in Iad, ce mi se paruse mie ca vad era de fapt o cruciulita pe care un biet nefericit o avea in geanta. Ea aparea insa pe monitor ca o bomba cu ceas – din aia de care vezi in desenele animate cu Road Runner si Coiotul. De fapt, asta era ce sugera masinaria cu raze X sa inlocuiasca in bagaj. Pentru ca da, asta face de fapt masinaria. “Inlocuieste” lucruri in bagajele oamenilor. Nu e nevoie sa ai ceva “periculos” ca sa te trezesti cu tot felul de traznai. O data, spre exemplu imi luasem cu mine la birou niste acte foarte importante ce trebuiau trimise in ziua respectiva, dar dupa ce am trecut de intrare am gasit in locul lor in servieta un calcan maaaare si urat mirositor care a dat pe toata lumea afara din birou. Am fost nevoit sa decretez zi libera pana cand femeile de serviciu au curatat si aerisit biroul. Cateodata ma intreb daca nu cumva se vorbisera cu cei de la intrare, hmmmm…

Ei, scumpul meu, acum trebuie sa te las, in seara asta ma duc la sala de forta – una din conditiile ca sa devii drac adevarat este sa fii in forma, iar eu, de cand am murit…sunt cam stafidit ca sa zic asa… De acum insa lucrurile o sa se schimbe.
Gata, acum chiar plec.

Cu drac,

R.A.

P.S.: Poate imi trimiti si mie niste nectar ca am auzit ca pe acolo pe jos aveti mult.

2003 Octombrie 03 - Lipsa Abundentei

din mare picura incet
nisipul cald
in cuart ce ticaie atent
pe langa drum.
arunca lumina in apa marii,
scufund-o-n fum!
nici dragostea nu isi va intoarce
pe drumul scufundarii
capul in scrum.

2003 Octombrie 31 - In loc de "Buna Dimineata"

anarhia toamnei cade
peste frunze demodate...
pe buze sarutate si in ras luate
plansul le va strange
in roiuri de sange
si le va purta
le va intortochea
si apoi arunca
in culmea disperarii
pe asfaltul uitarii...

2005 Mai 02 - Foarte frumos

Foarte Frumos.

Vinerea mare nu e mai departe de 2 ore. Eu nu am fost niciodata mai departe de cele sfinte ca acum. Nu simt nimic, nici o apropiere de nimic, nici un miracol de Invierea Domnului. Ma simt amortit, de plastic, ma simt intr-un film prost numai cu clisee. Iar maine, maine, Domnul nostru s-a jertfit pentru noi, a patimit pentru noi, a facut toate din dragoste pentru noi. Noi, oamenii. Poate ca intr-adevar trebuie sa fii Dumnezeu ca sa iti dai seama de ce meritam atata osteneala, pentru ca eu, ca om, nu vad. Da, de acord, avem lucruri frumoase, de iti vine sa plangi de fericire, insa avem cele mai negre, josnice, meschine, incredibile rautati. Iar cel mai rau este ca exista printre noi exemplare care vad toate astea si le simt la limita maxima a simturilor, si sufera incredibil, intrebandu-se la ce bun sunt toate astea, de ce exista asemenea lucruri, de ce exista, de ce existam? Si asa apare un rau de neagra nefericire care se varsa si izvoraste din el insusi, fara scapare, fara incetare… Exista fericire? Bolovani alunecosi in torentul rece si repede. Stai pe ei o secunda si apoi cazi din nou in apa si te uzi mai rau decat inainte.

Si totusi.

Fericirea mea am vazut-o in dragoste, am vazut-o in lucruri care imi place sa le fac, am vazut-o in lucrurile la care sunt eu cel mai bun. Dragoste am avut parte fara incetare timp de vreo 5 ani jumatate. Insa tot timpul am vrut mai mult, am vrut sa fac ceea ce-mi place, am vrut sa am satisfactia ca sunt cel mai bun, asa ca am cautat cu toate puterile mele acel “ceva” care sa imi aduca si asta. Poate era suficient sa ma multumesc cu ce am. Multi ar fi ales asta in locul meu. Dar nu, pentru ca nefericirea ma poarta in continuu si ma tavaleste fara incetare, am cautat perfectiunea, am cautat sa imi aduc si orgoliul la inaltimea multumirii sufletesti. Am gasit lucrul lipsit de rutina care imi place si la care sunt cel mai bun dintre cei asemenea mie, orgoliul meu a atins limita paroxismului, incantarea lui depaseste orice inchipuire, pentru ca aici sunt cel mai bun, sunt respectat ca cel mai bun, multumirile imi sunt adresate mie, laudele mie, asa ca increderea in mine nu a fost niciodata atat de mult timp constanta si atat de sus. Si totusi sufletul imi plange, sangerez in mine, ma coagulez intr-o morula de sange albastru de mandru nefericit, pana cand nu o sa mai pot, pentru ca acum, da acum, simt cum imi lipseste dragostea. Si mai rau, imaginatia controlata de sufletul meu infierbantat de dor ma poarta catre taramuri in care cele mai intunecate vise chiar se intampla. Daca pierd dragostea - painea mea – acum, atunci Dumnezeu nu mai ma poate face credincios nicicand.

Lumea.

Sunt aici intr-o tara de oameni fantastic de nepasatori, de oameni care stiu sa isi traiasca nepasarea si sa fie fericiti, fara sa se dea de ceasul mortii cu greturi existentiale sau de alta natura. Sunt nevoit sa ii tolerez si sa ader din cand in cand la incredibilul lor stil de “dolce far niente” in care se complac, insa ca ei nu pot fi nicicand. Nu pot fi nici ca romanii de aici, cei cu care ar trebui sa am cele mai stranse legaturi, pentru ca avem cel putin aceeasi limba si cat de cat aceeasi origine. Desi, de multe ori as prefera sa nu avem aceleasi origini, as prefera sa nu vorbim aceeasi limba, pentru ca ii simt de multe ori mai straini decat strainii de aici. Cu unii pur si simplu nu exista compatibilitate, nu impartim aceleasi idei, comunicarea se cheama urlat de pe malul tau, fara sa te obosesti sa treci podul. Altii sunt atat de ipocriti ca pur si simplu nu-i suport sa-i am prin preajma. Mai sunt altii extrem de plictisitori si de tacuti, care accepta absolut tot ce li se pune pe paine. Si desi sunt neamul meu, ii dispretuiesc in mod sincer pentru ca lumea de plastic in care au venit pentru o “viata mai buna” i-a transformat si pe ei in caractere de plastic, tocmai buni de pus in piesa fara comentarii. Si oh, Doamne, incerc, chiar incerc sa nu ma gandesc cu groaza ca ei voi fi cei alaturi de care voi petrece Sfintele Pasti, incerc sa accept gandul teribil ca ei imi vor fi cele mai apropiate persoane in momentele in care familia ar trebui sa fie in locul lor. Si in astfel de momente, in care imi opresc lacrimile sa imi izbucneasca pe obraz, caut alinare la iubirea vietii mele, caut un simplu “mi-e dor”, caut un simplu “te iubesc”, caut orice semn care sa imi spuna ca cea cu care mi-am unit viata in fata lui Dumnezeu are nevoie de mine… Iar Ea imi raspunde sa nu ma mai plang.
Nu ma mai plang, voi sarbatori aceasta sarbatoare incarcata de mai multe semnificatii decat majoritatea oamenii inteleg incercand sa ma simt bine, sa deschid cateva canale de comunicare, sa nu plec cu pareri preconcepute. Imi urez mult noroc.

Realitatea.

Cica realitatea poate fi la fel de bine un vis. As fi vrut atat de tare sa fie un vis, un vis frumos acum. Insa realitatea imi spune ca cel mai frumos vis al meu se poate implini doar daca sunt mort. Nu plec cu idei preconcepute, nu am nici cea mai mica urma de indoiala asupra lucrurilor pe care le percep, asta este pentru mine realitatea acum. Un vis oribil din care tot sper sa ma trezesc. M-am straduit 24 de ore sa caut sa ma adaptez in visul asta si sa il fac sa devina frumos. Dar nu, totul s-a facut de asa natura incat sa ma ingroape si mai mult in mizeria mea, sa ma tavaleasca si mai tare in propria-mi suferinta, sa ma calce in picioare si sa-mi deschida cele mai dureroase rani, sa imi ingradeasca si mai mult dorinta mea de obiectivitate si bunavointa in legatura cu orice tine de lumea asta.
In momentul asta vreau pur si simplu sa-i dau foc si sa explodeze! P u n c t.

2005 Septembrie 10 - Carcasele moarte se lasa pe spate

Carcasele de moarte se lasa pe spate. Si cand deschid capacul nu iese afara nici un ovul de energie, ci pur si simplu totul ramane gol si sec. Asa incepe povestea copilului mort…
Inainte de a face cel mai frumos salt in atmosfera cleioasa si totusi atat de placuta si respirabila, cipul a realizat ca nu era decat o molecula intr-o viitura datatoare de viata. El face viata, el este viata, cu el incepe totul. Problema e ca el nu stie cand a inceput el. Problema e ca nu stie ce va face el cand va da drumul vietii. Oare va deveni el viata? Va fi constient de ce va face? Sau pur si simplu o data ce incepe viata, asta inseamna moarte pentru el? Intrebari fara raspuns,

2005 Septembrie - Depression

yo, man! africa people!

full of bullshitting stuff, ne lasam luati de o apa pe care nu o cunoastem,care e prea rece ca sa mai simtim ceva, iar cand ne este intinsa o mana de pe mal, suntem prea amortiti ca sa ne agatam de ea. Ar mai exista cazul fericit in care ea se agata de noi si ne scoate din apa. RAR! Mult prea RAR.

Unii ne iubim, sincer si fara nici un fel de ascunzisuri, insa pentru altii tipul asta de dragoste nu exista. evident ca sunt un mare asshole sa spun cuiva cum sa iubeasca, and this is not my point.my point is... niciodata nu te uita in jur cand iubesti pe cineva, fie ca ti-e frate, sora sau prieten, fie ca ti-e iubit sau iubita...

HA!

beginning the mourning,
the black mourning of a dying sun,
a star that never reached some
dark clouds down in the sky
will explode after it sees,
one and only one,
beginning of death.

this is my gift to you :-)))))))

2003 - Aberatie

Asa cum deja v-am anuntat, a inceput sezonul ploilor. Si nu numai:-))))))))))))))) Un nou sentiment izvorat din cea mai neagra incruntare cei-a fost dat pamantului sa vaza, s-a materializat, si-a pus doua cozi, uncorn si ceva solzi si a inceput sa haladuiasca prin lume ca dupa un copilpierdut dupa divortul din a 3-a casatorie. Si asta nu e totul: dupa ce aajuns in desert, si-a desenat un covor pe care a inceput sa zboare si sa-lcomande mai ceva ca pe un 747. Oprirea: Marea Mediterana. De acolo se tragcele mai incredibile istorii, de acolo viata pulseaza sangele istorieimoarte si depuse strat cu strat pe fundul si pe sanii marii. Marea ca marea,dar sa vedeti mica... Cand urca incetisor pe munte catre cascada Urlatoarea,un strigat ascutit, ca o impunsatura in pantece a trezit la viata mica dinroca agresata de mii si mii de ani (poate chiar milioane) de partzuri si descuipat. Uneori mama senzuala a naturii nu mai poate si se revolta si-siarunca ciorapii peste bietele copile de mica, ce se ascund fericite submantiile putorifere pana da primavara.

Nu a fost prea dura treaba, zise el si-i cazu nasul.Dar hai sa ne avem ca fratz! Si maine sa mergem si sa ne cinstim, sa neblagoslovim si sa ne aruncam in cap unii peste altii, ca sa moara atlasul deciuda, sa nu mai vada mari si tari, ci sa se scufunde-n sangele plin desperma putrezita ce zace pe masa de autopsie a bietului sarantoc care isimanca lateii! Ce imagine pitoreasca stie sa croiasca maestrul calare pepatruzeci de vaci nebune, caci numai asa picteaza minunatele tablouri ce nuvaloreaza nici cat o sticla de bere in barul unui belgian ce vorbeste prost franceza. Si mai are si un pudel. MIC, NEGRU si URAT! Dar hai sa nu neamintim de colegii de scoala, ci sa aruncam cu hartie creponata in colegii actuali. What? Nu avem colegi? Hmmmmm... Sa moara, sa moara, sa moara raportul de tara!

Koala isi puse amprenta!

2003 - Metrou

"Atentz' se inchid ushi'le! Burmeaza statz' aaaaaaaaa... IZVOR cu peronu' pe !"

In timp ce obisnuitul anunt mormaito-fonfait se derula prin difuzoarele puricoase, am luat loc pe ultimul scaun (ca sa nu ma traga curentul) din ultimul vagon al vehiculului obisnuitului meu pelerinaj zilnic. Asa ca am deschis ceaslovul de 1000 de pagini "Speech and Language Processing", pregatindu-ma sa ma cufund timp de 12 minute intr-o lectura placuta si folositoare viitorului meu (sper). Inainte totusi am categorisit drept neinteresanta societatea acestui ultim vagon: aceleasi fete mohorate, plictisite, monotone, marginite. Un gras statea pe primul scaun de pe acelasi rand cu mine, lucru care mi-a smuls totusi un zambet, gandindu-ma la ce viteza de decolare as avea daca dinintamplare bancheta s-ar transforma in balansoar.

IZVOR

De obicei nici nu ridic capul cand metroul ajunge la o noua statie, insa de data asta, metalul rece de pe fruntea mea m-a facut totusi sa ies din transa lecturanta. Individul mustacios, mirosind sinistru a transpiratie si destul de ciolanos, lipise cu hotarare tzeava pistolului de lobul meu frontal.

"Faci pe desteptu'? Ia hai, mananca-ti cartea!" latra el cu ochii tulburi dilatati.

De obicei, fac pe mine de frica in situatii de genul asta, iar de data asta nu ar fi trebuit sa fac o exceptie. Curios insa, organismul meu a stat calm, ca si cum urma sa ma duc pana la paine. Nu aveam chef de dialoguri, gasisem ceva foarte interesant pentru viitoarea mea teza de doctorat in carte, si voiam ca discutia sa se termine repede. Ca si cum tipul ma intreba cat e ceasul, i-am raspuns:

"Cu placere."

In momentul urmator injuram de mama focului in gand ca ajunsesem deja la Dristor si nu mai apucasem sa citesc nimic. Si asta numai din cauza tembelului aluia mustacios prost. Ies din metrou. In urma mea, tipete. In urma mea, sange. In urma mea, haos.

Se pare ca, satul de atatea imbolduri psihice, corpul meu, sau mai bine zis, partea mea fizica a decis sa ia initiativa (in fond, ea urma sa moara, in timp ce chestia aia sufleteasca oricum cica ar avea si alte nivele de vietuire). Toata mana mea dreapta osoasa se transformase intr-o maciuca naturala. Mustaciosul a scapat usor pistolul cares-a descarcat in capul unui copil de vreo 5 ani. Asta nu i-a fost de ajuns, pentru ca a scos de nu stiu unde un briceag destul de marisor, cam cat un palos mai mic as zice. In timp ce taia aerul cautand extremitati din corpul meu, lama a zabovit cateva momente in burta grasului. Cu dezgust am vazut atunci lacomia omului: mancase un peste viu, care,culmea, inca isi mai zbatea coada cand a cazut pe podeaua metroului. Oricum, grasul s-a dezumflat rapid scurgandu-se, la propriu si la figurat, pe jos. Mustaciosul rotea in stanga si in dreapta lama, fara alte succese in directia mea. O bara totusi se misca. Am smuls-o cu hotarare si imensa mirare in acelasi timp (fie era prost prinsa, fie aveam in corp adrenalina mai multa decat un elefant) si i-am smuls mustaciosului juma' de fata. Cu o a doua lovitura i-am crapat craniul. O bucata de creier a gasit de cuviinta sa cada pe jos. Urmatoarea tinta a fost pieptul. Nu m-am multumit pana nu i-am crapat toate coastele (le-am verificat meticulos), dupa care, triumfator, i-am smuls testicolele si le-amagatat de manerele unei usi.

In acest moment am simtit multe priviri atintite inspre mine. Cu toate ca nimeni nu mai era viu in vagon (in drumul spre tintele ei, bara lovise si cateva cranii), scena era urmarita cu vadit interes din vagonul din fata (stiti ca sunt legate 2 cate 2, cu geam intre ele). Ce aveam de facut? Am spart geamurile cu bara, ocazie cu care 2 indivizi aufacut stop cardiac, iar altul s-a ales cu o gaura adanca de vreo 20 cm in cap. Am intrat in vagon si am folosit bara pe post de coasa. Cei circa 15 calatori din vagon au avut capetele crapate in mai putin de 2 minute. Am adunat cu grija inimile tuturor si le-amstors pe toate de sange. Dupa care le-am indesat in craniul mustaciosului (creierul deja se scurgea prin urechi). I-am pus una si grasului in burta, asa, de pofta.

M-am intors la cartea mea, cand vad ca am ajuns la Dristor. Fir-ar sa fie, trebuie sa cobor (curios lucru, nu-mi aduceam aminte ca metroul sa mai fi oprit in alte statii).......

Nu, nu i-am raspuns "Cu placere". I-am raspuns: "Nu vreau!"

Mirosul de urina umpluse deja vagonul. Nu era de la mine. Grasul de mai incolo nu-si putuse stapani frica.Ma gandeam ca o sa am alta ocazie, o alta viata in care voi da frau liber furiei si o voi lasa sa ma foloseasca pe post de arma. Pana atunci insa, trebuie sa mor mai intai.

2005 Septembrie 14 - Claritate

Pietre de moara incalzite pe cuburi de gheata. Nu pot sa-mi ridic ochii din subsolul meu. Omor oameni, calc simtiri, devin un demon nemuritor de carne vie. Nu mai simt, nu mai gandesc, doar ma opresc; ma opresc ca sa uit, dupa care imi continui drumul pe deasupra luminii lumii, acolo, dincolo de rau, unde nu se mai stie nimic de echilibru, de sus sau de jos, de viata sau de moarte.
Acum incarc pe spatele meu capetele celor ucisi. Trebuie sa-i car cu mine pana sus, pana la cer. Eu nu merit sa ii duc, dar eu i-am aruncat pe jos si i-am calcat in picioare si i-am ars pe asfaltul incins. Eu trebuie sa-i mantuiesc pentru ca au pacatuit prin credinta lor in mine. Eu sunt dumnezeul lor, eu i-am facut sa depinda de mine, eu i-am sedus, i-am fericit si apoi i-am ucis. Eu le-am aratat extazul si i-am tinut in cea mai crunta agonie.