2014 Martie 15 - Mirosul obișnuinței

Știi când te-ai obișnuit cu un loc? Atunci când nu te mai impresionează mirosurile si miresmele acelui loc.

De fiecare dată când ajungi undeva unde nu ai mai fost, reacționezi la orice odor necunoscut, iar pe măsură ce explorezi, nările devin mai dilatate, iar simțul mirosului mai dezvoltat ca al unui ogar. Ți se pare extraordinar și gândești că asemenea mirosuri și asemenea aer îmbătător nu ai întâlnit niciodată la tine acasă... Însă ceva îmi spune că nu este chiar așa. După ce excitația noului a trecut, iar după ce curiozitatea a fost aplatizată insesizabil încet de obișnuință, nările revin la normal, simțul mirosului se îngroapă la loc ca să producă minim de deranj, iar tu mergi zi de zi prin locurile ce au fost odată noi fără să mai fii impresionat, fără să mai resimți vreo urmă de încântare, chiar dacă fix aceleași mirosuri și fix aceleași peisaje te întâmpinau și în prima zi...

Acum sunt în regulă niște întrebări. În primul rând este vorba de timp? Adică de exemplu, după ceva ani, nu te vor mai impresiona câtuși de puțin miresmele florilor de primăvară? Este vorba de conservarea energiei? Să fie creierul conștient strict de lucrurile noi pentru a le analiza în așa fel încât să ne putem adapta cât mai bine și cât mai repede? Sau este vorba de ignoranță? Ești atât de sătul de tot ce vezi în fiecare zi încât pur și simplu ignori fiindcă acum face parte din categoria ”obișnuit”?

2013 August 23 - asta seara...

te iubesc și mor de dor,
ar fi cel mai prost moment să mor.
știu ce ar fi cel mai bine:
să vă am acum lângă mine.

îmi vine să plâng și sunt obosit
nu aș vrea decât să fiu odihnit.
să pot veghea lângă voi
să exist doar pentru noi.

noaptea vine încet-încet,
dar câteodată pare că se grabește,
vertijul neimportanței mă nimicește...
plâng cu lacrimi de aracet...

2010 Noiembrie 18 - Nou

Nu uit icoana în care nu cred!
Dar vreau miracolul să se împlinească...
Să-l privesc dorind viața,
Să cadă, să urce, să vrea, să iubească!

Am pielea mereu departe de el,
Dar sufletul îl agăț pe aproape,
Nu-s înger, sunt tată, și-acum
Visez să-l descurc să vâslească pe ape.

2009 August 6 - Pe scurt

Daca pui pe cineva

sa defineasca inegalul

atunci orice va spune

va fi adevarat.

2008 Februarie 5 - nu eu

Ce frumos este cand nu ai limite, cand nu ai bariere, cand simti ca toata lumea poate fi a ta si nu ai nimic de-a face cu nimic!

Ce frumos este cand ai familia ta si esti mereu inconjurat de dragoste si dai la randul tau tot ce e mai bun din tine!

Ce frumos este sa le ai pe amandoua in acelasi timp! Dar cum poti sa te arzi si sa te uzi in acelasi timp? Amandoua sunt un bine dorit si un rau voit. Poate ca asta este provocarea societatii din ziua de azi. Este posibil ca peste vreo o suta de ani cei ca mine sa aiba cu totul si cu totul alte probleme. Asta nu ma opreste totusi sa-mi pun intrebari. Si sa visez...

Vad o mare pe care nu o pot cuprinde cu ochii si in apele careia alerg sa ma intalnesc cu infinitul. De fapt infinitul este la 200 de metri in larg, unde inot, fac pluta, ma scufund, urlu de bucurie si plang de fericire, dupa care ma intorc pe mal si ma usuc tremurand la caldura lunii. Imi las degetele de la picioare sa pieptene nisipul si apoi ma trantesc cu totul pe jos. Fac un ingeras din nisip, iar apoi plec la patul meu gol si rece in care ma voi preface ca dorm pana cand oboseala imi va plezni venele ce tin genele deschise...

Vad o familie frumoasa de care nu-mi pot dezlipi ochii. Vad duminici in parc cu vata de zahar si cu sotron, vad o sotie minunata si copii jucausi. Alerg impreuna cu piticii pe umeri in drum spre casa, unde ne asteapta o masa plina de bunatati. Dormim cu totii la pranz in patul nostru mare si cald, iar dupa-amiaza mancam ciocolata si ne jucam fel de fel de jocuri pe covor in sufragerie. Iar seara, dupa ce i-a culcat pe cei mici, ea vine langa mine si facem dragoste ca in prima zi cand ne-am indragostit. Apoi cadem epuizati si eu ma voi gandi la saptamana ce urmeaza in care nu voi mai fi eu, in care voi plati raiul sfarsitului de saptamana. Ma voi preface ca dorm pana cand oboseala imi va plezni venele ce tin genele deschise...

2007 Noiembrie 18 - Ora Care Nu Exista

E vorba despre ora care se anuleaza pe ea insasi. Este ora care nu spune nimic si care spune totul. Este ora ignorata de toata lumea si ora aflata in miezul lucrurilor (nu doar al noptii). Este ora cand ceasurile se inchid. Este ora la care pendulul nu tine cont de gravitatie. Este ora la care legile sunt incalcate, ora la care mintile zboara, ora la care se desfac scoartele scripturilor, ora la care se pregatesc exploziile. La ora aceasta a inceput...

Vantul. La ora aceasta a inceput Vantul. Este vantul care a pus punct in loc de puncte-puncte, este vantul care te tine in casa si-ti impodobeste imaginatia, este vantul care-ti invarte morisca fericirii, este vantul care-ti matura gandurile usoare, este vantul snob al dorintelor tale.
S-a intamplat intr-o astfel de zi, cu vant puternic si cer plumburiu. Statea pe o banca in parc, aplecat in fata, cu coatele pe genunchi si palmele impreunate. Fata ii era indreptata in jos, parca ar fi citit ceva scris pe asfalt. Dar asfaltul era colorat cu frunze moarte ce-si strigaul startul descompunerii prin culori tipatoare precum cantecul unei pasari de balta. In niciun caz nu citea ceva. Se gandea. Inregistra bataile de vant care-l clatinau, care-l bateau in paltonul gri-alburiu si-l faceau sa se sprijine mai mult intr-un picior decat in celalalt. Din cand in cand treceau oameni pe alee. Oameni putini si mai mereu singuri. Intr-o asemenea zi este oarecum normal - normal ca cei singuri sa ia in piept vantul. Este mult mai simplu sa infrunte singuri raceala unei lumi singuratice. Este oarecum ironic, pentru ca de fapt suntem singuri mai mereu - prizonieri ai propriei noastre minti. Nu putem evada din lumea noastra, dar ne putem imagina cum este in mintea celorlalti prin acest apendice al nostru, si anume inima. Inimna de alunga singuratatea, ne face sa credem ca mintile nu mai sunt prizoniere intr-un singur craniu. Iar aceasta este exact ceea ce avem nevoie, fiindca nu ne incalca orgoliul stapan (si posesiv) al fiintelor noastre si in acelasi timp ne confera apartenenta la un fel de constiinta colectiva in care conceptul de "eu" se confunda cu "noi". Astfel putem ignora ideea ca de fapt suntem singuri.
Cam acestea erau gandurile sale nescrise pe asfalt in timp ce vantul il batea tot mai tare. Statea singur pentru ca asa ii placea, nu pentru ca ar fi fost singur. De fapt era cel mai iubit si cel mai nedreptatit om de pe lume sa spuna ca este singur. Iar el, la randul sau, iubea atat de mult lumea (si nu doar lumea lui) incat ii placea mai mult decat orice sa ii respire aerul, sa o simta si sa o admire, sa se lase mangaiat de ea in orice fel si sa se faca simtit ca fiind parte organica din ea. Banca pe care statea ii amintea atatea incat ii era aproape o confidenta: il stia de cand era mic si se julea in genunchi, l-a vazut crescand si punandu-si intrebari despre rostul lumii, apoi l-a sprijinit in timp ce-si saruta iubita, i-a tinut si vazut crescand copiii, i-a topit lacrimile de necaz si de fericire, i-a fost martora ce-i scria jurnalul vietii lui.
La ora aceea gandurile sale il anulau pe el, iar omul iubit de toti devenea un nimeni sub actiunea lor. Iar el trebuia sa ramana cel stiut de toti. Altfel Vantul nu ar fi avut vreun rost.

Frunzele de pe asfalt au inceput sa danseze, vantul s-a intetit, omul a cazut, iar banca s-a asezat cu un picior in mintea lui.

2007 Iulie 26 - Somn...

Dorm. Vreau sa visez o lume in care sa uit de mine, o lume in care cascadele sa curga in simfonii uluitoare care fac sa se indoaie si cele mai tepene si terne suflete. In lumea asta a visului meu nu exista decat verdeata si racoare. Lumea mea este vegheata de un soare dulceag ce nu arde deloc, iar verdele este atat de crud incat ti se strepezesc dintii. Ma vad stand in iarba si dormitand. Ca prin vis soarele se joaca pe fata mea printre frunzele ce adie usurel in vant, ca prin vis ascult fosnetul lor acompaniat de orchestra zburatoarelor, ca prin vis izvorul ce curge pe langa mine se sparge in spectaculoase cascade, ca prin vis pierd momentul apusului si ma trezesc din nou dimineata in mijlocul aceluiasi paradis in care simfonia s-a schimbat, iar in loc de Smetana imi rasuna in urechi un acompaniament de Liszt. Si incep sa retraiesc din nou placerea de a merge descult prin iarba, placerea de a fi complet protejat pentru ca in lumea mea nu exista nimic rau, placerea de a asista la fantana mea dansatoare si cantatoare in acordurile sufletului meu, placerea de a ma retrage in cabanuta mea de lemn cu miros puternic de rasina de brad, placerea de a purta o palarie de paie si de a culege si mirosi flori, placerea de a plange in fata minunatiei naturii, placerea de a nu ravni la cunoastere, de a nu sti ce se afla dincolo de varfurile copacilor mei si dincolo de cascada mea, placerea de a uita cine sunt, placerea de a fi fericit in cel mai pur sens al cuvantului. Nu vreau sa ma trezesc din visul meu in care stau si ma joc cu formele norilor de pe cer. Nu vreau sa vad din nou lumea in care de obicei sa fii fericit inseamna sa faci compromisuri, desi... Desi poate ca lumea noastra este buna tocmai in acest sens, pentru ca acolo se contrabalanseaza toate extremele, poate ca acesta este de fapt adevarul lumii noastre - ca nu poti sta intr-un picior foarte mult fara sa te doara, de aceea trebuie sa faci compromisul sa-l folosesti si pe celalalt. Poate ca acceptarea acestui adevar inseamna de fapt fericirea. Cine stie?

2007 Iunie 07 - Cugetari, intrebari

Oare sunt filosof sau scriitor? Creez sau doar improvizez? Ideile mele sunt originale sau doar pure adaptari? Ideile mele vin ca urmare a proceselor mele cognitive, ca urmare a bazei mele sociale sau dintr-un neant al ideilor? Oare restul oamenilor au aceleasi procese de gandire sau functioneaza dupa alte principii? Suntem toti o apa si-un pamant sau mustim de individualitate? Fiecare dintre noi iubim la fel sau iubim diferit? Am invatat sa iubim sau stim sa iubim instinctual? Cautam fericirea dintr-o nevoie acuta de uitare sau dintr-un simt al conservarii? Ciupim cate un pic din viata celor de langa noi pentru a avea noi mai multa? Ne afundam cu capul in nisip ca sa nu vedem cerul? Ne limitam de teama? De nepricepere? De neputinta? Inventam societati ca sa ne inconjuram cu limite ce le putem atinge? Ne falim cu rutina noastra periodica pentru a ne oferi un surogat de nelimitare? Ne falim cu musuroaiele noastre de furnici pentru a ne da singuri importanta? Inchidem ochii pentru ca ei nu vad clar mai departe? Ne astupam urechile pentru a nu auzi lipsa ecoului? Inchidem gura pentru a nu ne fi absorbite cuvintele in vid? Nu avem catre cine sa ne facem auziti si atunci ne facem auziti de catre noi? Ne ucidem pentru a arata ca avem puterea? Ne distrugem pentru a arata ca suntem recreativi si reproductivi? Desenam hartile cerurilor pentru a demonstra unicitatea ce ne caracterizeaza? Lansam probabilitati si statistici pentru a explica prezenta noastra? Alergam intruna in speranta ca vom sti mereu exact unde suntem? De ce ne capsam liberul arbitru de standarde desemnate? De ce ucidem si apoi beatificam non-conformistii? De ce sfintim lipsa abundentei? Ne pedepsim? Ne uram? Ne rasculam impotriva noastra pentru a ne opri sa ne cautam limitele? Ne intelegem?

2005 Mai 02 - Foarte frumos

Foarte Frumos.

Vinerea mare nu e mai departe de 2 ore. Eu nu am fost niciodata mai departe de cele sfinte ca acum. Nu simt nimic, nici o apropiere de nimic, nici un miracol de Invierea Domnului. Ma simt amortit, de plastic, ma simt intr-un film prost numai cu clisee. Iar maine, maine, Domnul nostru s-a jertfit pentru noi, a patimit pentru noi, a facut toate din dragoste pentru noi. Noi, oamenii. Poate ca intr-adevar trebuie sa fii Dumnezeu ca sa iti dai seama de ce meritam atata osteneala, pentru ca eu, ca om, nu vad. Da, de acord, avem lucruri frumoase, de iti vine sa plangi de fericire, insa avem cele mai negre, josnice, meschine, incredibile rautati. Iar cel mai rau este ca exista printre noi exemplare care vad toate astea si le simt la limita maxima a simturilor, si sufera incredibil, intrebandu-se la ce bun sunt toate astea, de ce exista asemenea lucruri, de ce exista, de ce existam? Si asa apare un rau de neagra nefericire care se varsa si izvoraste din el insusi, fara scapare, fara incetare… Exista fericire? Bolovani alunecosi in torentul rece si repede. Stai pe ei o secunda si apoi cazi din nou in apa si te uzi mai rau decat inainte.

Si totusi.

Fericirea mea am vazut-o in dragoste, am vazut-o in lucruri care imi place sa le fac, am vazut-o in lucrurile la care sunt eu cel mai bun. Dragoste am avut parte fara incetare timp de vreo 5 ani jumatate. Insa tot timpul am vrut mai mult, am vrut sa fac ceea ce-mi place, am vrut sa am satisfactia ca sunt cel mai bun, asa ca am cautat cu toate puterile mele acel “ceva” care sa imi aduca si asta. Poate era suficient sa ma multumesc cu ce am. Multi ar fi ales asta in locul meu. Dar nu, pentru ca nefericirea ma poarta in continuu si ma tavaleste fara incetare, am cautat perfectiunea, am cautat sa imi aduc si orgoliul la inaltimea multumirii sufletesti. Am gasit lucrul lipsit de rutina care imi place si la care sunt cel mai bun dintre cei asemenea mie, orgoliul meu a atins limita paroxismului, incantarea lui depaseste orice inchipuire, pentru ca aici sunt cel mai bun, sunt respectat ca cel mai bun, multumirile imi sunt adresate mie, laudele mie, asa ca increderea in mine nu a fost niciodata atat de mult timp constanta si atat de sus. Si totusi sufletul imi plange, sangerez in mine, ma coagulez intr-o morula de sange albastru de mandru nefericit, pana cand nu o sa mai pot, pentru ca acum, da acum, simt cum imi lipseste dragostea. Si mai rau, imaginatia controlata de sufletul meu infierbantat de dor ma poarta catre taramuri in care cele mai intunecate vise chiar se intampla. Daca pierd dragostea - painea mea – acum, atunci Dumnezeu nu mai ma poate face credincios nicicand.

Lumea.

Sunt aici intr-o tara de oameni fantastic de nepasatori, de oameni care stiu sa isi traiasca nepasarea si sa fie fericiti, fara sa se dea de ceasul mortii cu greturi existentiale sau de alta natura. Sunt nevoit sa ii tolerez si sa ader din cand in cand la incredibilul lor stil de “dolce far niente” in care se complac, insa ca ei nu pot fi nicicand. Nu pot fi nici ca romanii de aici, cei cu care ar trebui sa am cele mai stranse legaturi, pentru ca avem cel putin aceeasi limba si cat de cat aceeasi origine. Desi, de multe ori as prefera sa nu avem aceleasi origini, as prefera sa nu vorbim aceeasi limba, pentru ca ii simt de multe ori mai straini decat strainii de aici. Cu unii pur si simplu nu exista compatibilitate, nu impartim aceleasi idei, comunicarea se cheama urlat de pe malul tau, fara sa te obosesti sa treci podul. Altii sunt atat de ipocriti ca pur si simplu nu-i suport sa-i am prin preajma. Mai sunt altii extrem de plictisitori si de tacuti, care accepta absolut tot ce li se pune pe paine. Si desi sunt neamul meu, ii dispretuiesc in mod sincer pentru ca lumea de plastic in care au venit pentru o “viata mai buna” i-a transformat si pe ei in caractere de plastic, tocmai buni de pus in piesa fara comentarii. Si oh, Doamne, incerc, chiar incerc sa nu ma gandesc cu groaza ca ei voi fi cei alaturi de care voi petrece Sfintele Pasti, incerc sa accept gandul teribil ca ei imi vor fi cele mai apropiate persoane in momentele in care familia ar trebui sa fie in locul lor. Si in astfel de momente, in care imi opresc lacrimile sa imi izbucneasca pe obraz, caut alinare la iubirea vietii mele, caut un simplu “mi-e dor”, caut un simplu “te iubesc”, caut orice semn care sa imi spuna ca cea cu care mi-am unit viata in fata lui Dumnezeu are nevoie de mine… Iar Ea imi raspunde sa nu ma mai plang.
Nu ma mai plang, voi sarbatori aceasta sarbatoare incarcata de mai multe semnificatii decat majoritatea oamenii inteleg incercand sa ma simt bine, sa deschid cateva canale de comunicare, sa nu plec cu pareri preconcepute. Imi urez mult noroc.

Realitatea.

Cica realitatea poate fi la fel de bine un vis. As fi vrut atat de tare sa fie un vis, un vis frumos acum. Insa realitatea imi spune ca cel mai frumos vis al meu se poate implini doar daca sunt mort. Nu plec cu idei preconcepute, nu am nici cea mai mica urma de indoiala asupra lucrurilor pe care le percep, asta este pentru mine realitatea acum. Un vis oribil din care tot sper sa ma trezesc. M-am straduit 24 de ore sa caut sa ma adaptez in visul asta si sa il fac sa devina frumos. Dar nu, totul s-a facut de asa natura incat sa ma ingroape si mai mult in mizeria mea, sa ma tavaleasca si mai tare in propria-mi suferinta, sa ma calce in picioare si sa-mi deschida cele mai dureroase rani, sa imi ingradeasca si mai mult dorinta mea de obiectivitate si bunavointa in legatura cu orice tine de lumea asta.
In momentul asta vreau pur si simplu sa-i dau foc si sa explodeze! P u n c t.

2005 Septembrie 10 - Carcasele moarte se lasa pe spate

Carcasele de moarte se lasa pe spate. Si cand deschid capacul nu iese afara nici un ovul de energie, ci pur si simplu totul ramane gol si sec. Asa incepe povestea copilului mort…
Inainte de a face cel mai frumos salt in atmosfera cleioasa si totusi atat de placuta si respirabila, cipul a realizat ca nu era decat o molecula intr-o viitura datatoare de viata. El face viata, el este viata, cu el incepe totul. Problema e ca el nu stie cand a inceput el. Problema e ca nu stie ce va face el cand va da drumul vietii. Oare va deveni el viata? Va fi constient de ce va face? Sau pur si simplu o data ce incepe viata, asta inseamna moarte pentru el? Intrebari fara raspuns,

2005 Septembrie 14 - Claritate

Pietre de moara incalzite pe cuburi de gheata. Nu pot sa-mi ridic ochii din subsolul meu. Omor oameni, calc simtiri, devin un demon nemuritor de carne vie. Nu mai simt, nu mai gandesc, doar ma opresc; ma opresc ca sa uit, dupa care imi continui drumul pe deasupra luminii lumii, acolo, dincolo de rau, unde nu se mai stie nimic de echilibru, de sus sau de jos, de viata sau de moarte.
Acum incarc pe spatele meu capetele celor ucisi. Trebuie sa-i car cu mine pana sus, pana la cer. Eu nu merit sa ii duc, dar eu i-am aruncat pe jos si i-am calcat in picioare si i-am ars pe asfaltul incins. Eu trebuie sa-i mantuiesc pentru ca au pacatuit prin credinta lor in mine. Eu sunt dumnezeul lor, eu i-am facut sa depinda de mine, eu i-am sedus, i-am fericit si apoi i-am ucis. Eu le-am aratat extazul si i-am tinut in cea mai crunta agonie.

2005 Septembrie 22 - Diavolul si Dumnezeu

Ieri i-am luat pe amandoi deoparte si am avut o discutie in trei. Amandoi se asteptau sa ma vada in alt fel decat eram: dumnezeu ma vedea jos, implorand dupa ajutorul lui, rugandu-ma sa ma salveze, iar diavolul ma vedea venind ca sa invat sa devin ca el. Amandurora le-am pregatit insa o mare surpriza...
Le-am aratat tot ce mi-au facut impreuna de la inceputul vietii mele si pana acum, le-am aratat toate momentele in care eram tinut in brate sau in care eram trantit fara mila, le-am aratat tot de cand am inceput sa stiu de mine, dar mai ales le-am aratat cum mi-au distrus impreuna fiinta in ultima vreme, pentru ca apoi, exact in momentul in care le vedeam zambetele de satisfactie ca au mai castigat un nou suflet, sa-i parasesc pe amandoi.
Si am inceput...
Ce daca cei pe care ii iubesc mor? Ce daca descopar ca in cei mai apropiati oameni nu pot avea incredere? Ce daca cei din familia mea se sfasie intre ei pentru o casa? Ce daca cei pe care-i iubesc ma injunghie pe la spate si fac lucruri ce credeam ca se intampla doar acolo, afara, in lume? Ce daca descopar ca lumea m-a invadat, mi-a violat tot ce aveam si credeam ca e special, pur, sfant? Ce daca las lucrurile bune sa treaca pe langa mine si sa le ia altii? Ce daca si dumnezeu si diavolul in acelasi timp mi-au daruit o iubire fara margini, pentru ca apoi sa ma umple de ura? Ce daca atunci cand am plecat, am suferit zi de zi, gandindu-ma la iubirea vietii mele si rabdand doar pentru ca aveam in gand sa fac o viata mai buna pentru amandoi? Ce daca in timpul asta nu am vazut nici un semn de afectiune din partea ei? Ce daca in tot timpul asta ea m-a mintit? Ce daca in tot timpul asta ea m-a inselat? Ce daca atunci cand m-am intors ea a decis sa ma paraseasca? Ce daca ea mi-a daramat tot sensul vietii mele? Ce daca ea traieste unde mi-am dorit eu toata viata sa ajung, iar eu sunt unde ar fi vrut ea sa fie? Ce daca acum urasc tot ce are de-a face cu locurile din nord ce mi se pareau magice? Ce daca acum aurora boreala s-a transformat din vis in repulsie? Ce daca am urat totul in jur? Ce daca am vrut sa mor? Ce daca m-am imbolnavit si sunt dependent de medicamente? Ce daca am fost impins sa-mi caut distrugerea in tot ce nu as fi facut pana acum? Ce daca lumea mea de pana atunci s-a terminat? Ce daca am lovit in lume si am imprastiat suferinta? Ce daca nu mai puteam simti nimic decat durere? Ce daca nu mai puteam simti nimic apoi? Ce daca am amortit? Ce daca imi incrustez stele pe piept? Ce daca am ajuns nebun? Ce daca fug de sentimente? Ce daca am amintiri frumoase? Ce daca ma dor atat de tare cand imi amintesc? Ce daca atunci cand ma gandesc la ea imi sangereaza sufletul pentru ca o iubesc atat de incredibil de tare? Ce daca lumea din jurul meu imi arunca frustrari asupra-mi? Ce daca se intampla toate astea? Ce daca? Ce daca? Ce daca?
Eu sunt tot aici. Eu sunt tot in picioare. Eu sunt tot cel care nu poate fi daramat. Mai aveti sa-mi dati sa duc? Dati-mi oricat vreti voi, pentru ca pot duce !!!! Ridicati-ma cat de sus puteti si aruncati-ma, striviti-ma si ingropati-ma de viu, frangeti-mi sufletul in cate milioane de bucatele vreti, ca eu tot am sa ma pot strange si aduna laolalta. Tot voi putea iubi fara margini, tot voi avea mereu lacrimi ca sa ma doara, tot imi voi da sufletul cu totul pentru ceea ce cred, tot ma voi da cu capul de zid si voi sangera, tot voi privi si voi trece fara teama direct prin noapte cand este cel mai negru intuneric. O sa fiu fericit, o sa ma simt rau, o sa simt totul cu fiecare particica a fiintei mele, o sa ma daruiesc cu totul vietii si am sa-i rad in fata mortii.
Am cazut, da, dar m-am ridicat. Am fost strivit, da, dar am reusit sa ma fac la loc. Am plans, da, dar acum pot sa rad. DATI-MI DATI-MI DATI-MI ORISICAT ORISICAT ORISICAT !!!!!! POT DUCE ATAT DE MULT CAT POT SUFERI !!! POT DUCE ATAT DE MULT CAT POT IUBI !!!
Si nu exista limita pentru cat pot eu sa iubesc... Nu este un lucru ce trebuie demonstrat, este un lucru stiut de mine si stiut de tine, iubirea mea. Ei nu stiu asta, si din cauza asta i-am uimit.
Am lasat iadul si raiul sa se razboiasca cat vor pentru mine.
Eu acum incep sa iubesc din nou, incep sa fiu bun din nou, incep sa dau din nou, incep sa ma deschid din nou. Incep sa am din nou incredere oarba in oameni, pentru ca altfel nu sunt eu. Incep din nou sa ofer tot ce am, pentru ca altfel nu sunt eu. Incep din nou sa fac doar ce mi se pare mie bine pentru ca altfel nu as fi eu. Eu stiu ce am in mine, eu stiu ce pot oferi, eu stiu cine sunt. Si nu pot fi altcineva. Am o crusta pe mine? NU. Am lepadat-o cand am inceput sa ma ridic.

2005 Septembrie - Flori, Flori, Flori

Stii ce am facut azi? Am cumparat o plantuta. Am dus-o in apartamentul nou si am lasat-o acolo. Am trecut pe langa ea, am vazut-o si mi-am zis: trebuie sa stea acolo. Am luat-o si am asezat-o frumos unde mi s-a parut mie ca ii statea cel mai bine. Iar cand am iesit din apartament si am inchis usa dupa mine, mi s-a parut ca eu sunt inca inauntru. Si ca acolo pot sa spun ca sunt acasa, cel putin pentru un timp... Stii ce greu este sa pierzi sentimentul asta? Eu de un an si mai bine, parca tot gasesc si pierd acest "acasa". Am refuzat sa plec si sa stau cu ai mei pentru ca ma incapatzanam sa raman "acasa". Dar acel acasa s-a terminat cand tu ai plecat. Pentru ca acasa este acolo unde iti tii inima. Acum eu cresc o floare. O floare in care mi-am ascuns sufletul si care o sa o iau cu mine ca sa am mereu "acasa". O floare care creste asa cum vreau eu, o floare care ma rasplateste cu frumusetea, gingasia, si puterea ei de a ma face sa imi doresc sa traiesc, sa imi doresc sa iubesc, sa visez si sa sper... sa nu raman niciodata jos atunci cand cad, sa nu obosesc niciodata oricat de mult ar trebui sa lupt, sa-mi fie soarele meu atunci cand totul e intunecat... dar florile mor... oricat le-ai ingriji... la un moment dat... mor... fie le-ai dat prea multa apa, fie prea putina, fie le-ai tinut prea mult la intuneric, fie le-ai tinut prea mult la soare, fie le era prea cald, fie prea frig, fie nu ti-a pasat de ele... insa nu sunt suparat pe ele, pentru ca stiu ca imi dau tot ce au ele mai bun, chiar daca pleaca, chiar daca pentru mine mor... Dar atunci cand se deschid... Doamne, ce fericire! Iti vine sa plangi si sa multumesti pentru miracolul ce se infaptuieste sub ochii tai. Si atunci stii ca merita sa dai absolut totul chiar numai pentru clipa aia de fericire... Si eu dau totul, totul, totul...chiar si pentru o clipa de fericire, chiar si pentru o cupa de iubire ce sunt in stare sa o dau gata dintr-o data...

Floricico, sunt si eu o floare?

2005 Septembrie 21 - Mediterana

Privesc marea, aceeasi mare pe care exact acum un an o priveam cu speranta, cu speranta semnificatiei unui inceput frumos al unei vieti fericite. Acum o privesc si nu-mi mai spune nimic. Poate ca totusi imi povesteste despre amintiri frumoase din vremuri trecute, insa durerea e atat de mare ca mi-o ingrop in mine si prefer sa consider ca marea nu-mi spune nimic. La fel cum nici vantul nu-l mai simt, nici soarele nu ma mai bucura, nici ploaia nu ma mai face sa intru in starea mea de placuta retragere interioara... Am devenit amortit, neimpresionabil, luat de val, rostogolit, zgariat de nisip si de scoici, dus si intors fara sa-mi mai poata pasa...

2005 Septembrie 05 - Cand o sa stii ca am murit, o sa stii si de ce

viata mea se scurge printre degetele tale.
acum mai e o picatura pe degetul tau mic.
cand o saruti de fapt o iei in tine.
sunt jos, sunt mort, dar sunt in tine.
traiesc doar viata ta si nu mai sunt.
mor doar pentru o lume moarta.
traiesc doar pentru fericire,
cred numai si numai in iubire!

2005 Noiembrie 01 - Furie

Nu o sa pot dormi la noapte oricum. De nervi, nu din alta cauza. O sa tremur, o sa ma intorc pe toate partile si nu o sa-mi gasesc locul. Ca inaintea oricarei zile de la care astept marea cu sarea si din care iese doar sarea. In ochi. Dar trece totul, si ochii trec, si lacrimile, si rochiile de nunta, si zambetele, si mortile. Eu nu vreau clopote sa ma ingroape, vreau nervi, chitare furioase si viori dezacordate. Vreau ca toti care ma iubesc sa fie acolo si toti cei pe care-i iubesc sa fie departe. Sa fiu crud chiar si mort, sa ii pedepsesc pe cei nevinovati, iar ceilalti sa traiasca fericiti si sa moara de prea mult bine. Sa doara pe toata lumea pana la ficati si chiar dincolo de ei, fiecare molecula din ei sa se clatine de durere, fiecare celula sa respire furia mea si sa se simta apasata de suferinta.

2005 Noiembrie 02 - Podul (Neterminat)

Stau si privesc natura. Natura creata de om. Un rau cu albie de asfalt pe care curge o apa de metal, cu molecule ce lasa urme inecacioase.
Este noapte si este impresionant sa vezi viata artificiala pulsand. Mai ales cand esti acolo, in mijlocul ei, unde se intampla.

radu19: si m-am uitat la masini... si la flow
radu19: si foarte misto...
radu19: am simtit asa, ca eram in mijlocul naturii umane
radu19: in mijlocul curgerii sangelui
radu19: si ma gandeam
radu19: la oamenii care erau in masini
radu19: cine sunt
radu19: de unde vin
radu19: unde se duc
radu19: daca i-am vazut vreodata
radu19: daca o sa mai fiu vreodata aproape de eie
radu19: ei
radu19: unu poate se duce la o inmormantare
radu19: altul sa manance
radu19: altul se duce sa-si ceara iubita de sotie
radu19: altul se duce sa se imbete
radu19: altul sa se intalneasca cu prietenii
radu19: altul sa comita o crima
radu19: altul sa se duca la locul lui preferat si sa moara de frig admirand stelele
radu19: a trecut un camion de la dhl
radu19: si ma gandeam ce are inauntru
Orlando: heh
radu19: scrisori
radu19: pachete
radu19: acte
radu19: cadouri neinsemnate
radu19: cadouri insemnate
radu19: scrisori care schimba lumea
radu19: scrisori care se pierd
radu19: pachete goale
radu19: poate o cutie muzicala
radu19: poate un bilet de avion
radu19: poate un fir de par al iubitei
radu19: poate instrumente de tortura
radu19: poate...
radu19: poate..
radu19: poate...
radu19: stii, aseara m-am simtit iar fericit... pentru juma' de ora...
radu19: pentru ca mi-am trait sentimentele
radu19: m-am bucurat sa fiu in mijlocul naturii omului
radu19: si sa o admir
radu19: daca stai sa te gandesti
radu19: drumul...
radu19: e de fapt tot ce ne caracterizeaza viata
radu19: intr-un fel sau altul
radu19: eh....
radu19: asta voiam sa share cu tine
radu19: ar fi fost misto sa fii si tu acolo
radu19: ah, si cerul era senin.. si se vedea luceafarul tronand peste toate stelele...
radu19: mai voiam sa iti spun
radu19: ca se vedea in departare toata serpuirea asta de autostrazi... si cu masinile care curgeau pe ele... si luminile oraselor din departare
radu19: si era uimitor
radu19: flow-ul
radu19: viata
radu19: micimea care alcatuieste ceva atat de maret si atat de urat in acelasi timp
radu19: umanitatea
radu19: THE END

2005 Noiembrie 18 - Ma gandesc ce sa astern pe hartie

Ma gandesc ce sa astern pe hartie… Apas pe taste si uit ca nu am hartie. Degetele mele devin condei, iar ecranul devine coala alba. Cerneala nu pateaza, si nu este permanenta.
Scriu ca sa uit de mine, ca sa imi amintesc de tine, ca sa nu traiesc lumea asta urata, ca sa imi mentin visele despre frumos. Pacat ca nu am modele ca sa mai cred in frumos. Pacat ca naivitatea mea s-a topit, plutind pe apa care o credeam curata… Acum putin timp aveam valori, aveam credinte. Acum nu mai am decat deceptii. Acum sunt eu o deceptie. Acum am devenit om cu adevarat. Si imi pare rau de asta. Preferam sa cred in viata si in frumos, sa cred in puritate si adevar, sa cred in iubire si in Dumnezeu… Acum, ca nu mai am nimic… Prefer sa mor decat sa stiu ca sunt parte dintr-un iad pe care il credeam rai. Prefer sa ma duc decat sa nu am in ce sa cred…

flowing waters never compete to be first