joi, 24 mai 2007

2006 Noiembrie 10 - Patrateii - partea 1

Intr-o zi - a fost o data, o data ca niciodata - o cutiuta. Si statea ea mica si prafuita intr-un colt de lume. Desi era cam putin cartonata totusi statea destul de teapana si era o cutiuta chiar frumusica. Colorata, cu model dragut pe ea, ti-era mai mare dragul sa o privesti. Insa ceea ce nu se stie este ce ascunde ea. Inlauntrul ei (daca ai curajul sa o deschizi) se afla doua cubulete aurii galbui. Si stateau ele acolo linistite si nu aveau nici o grija... Toata ziua buna ziua se hlizeau, se alergau prin cutiuta, uneori se faceau ca sunt bosumflate dar apoi iar se harjoneau si se distrau. Uneori le facea cineva curat prin cutiuta si era bine, ca ele nu prea se omorau oricum cu treaba. Doar daca era vorba despre lucruri asa, mai empirice, cum ar fi analize si evaluari sau prezentari si estimari de planning-uri, atunci lasau toate balta si se apucau sa lucreze de parca altceva nu era mai important pe lume. Oricum, veni ziua in care una dintre bobite ii zise celeilalte: "Patratel, hai sa fugim in lume". Brusc cubuletul celalalt s-a strans tare tare si apoi s-a uitat in jur... Si a vazut peretii frumosi ai cutiutei in care stateau. Erau cei mai frumos pictati si ornamentati pereti pe care-i vazuse vreodata, insa erau pereti, erau limite, erau bariere. Stia ca dincolo de ele exista o lume periculoasa, dar fantastic de frumoasa. Important era acum sa realizeze amandoua ce isi doreau. Adica, nu ma intelege gresit, dar sa parasesti cutiuta aceea este un mare act de curaj. Pentru ca in cutiuta ai tot ceea ce ti-ai putea dori. Insa tot ceea ce-ti doresti vine cu un bonus: ceea ce nu-ti doresti. Ai acoperis, ai papica, ai somnic, ai de toate, dar astea vin la pachet cu stress, program fix, nervi, lipsa timpului sa iti mai hranesti un pic sufletelul. Iar patrateii nostri cam au nevoie de nitica hrana pentru suflet, pentru ca ei mai cresc si in interior. Eiiiii... si uite asa intr-o zi, pe cand se gandeau ei indelung, veni un vanticel de primavara si deschise capacelul cutiutei in care stateau. Si atunci au zarit patrateii cerul albastru deschis avand cu cativa nori aruncati ca niste fulgi pe intinderea nesfarsita. Iar unul dintre patratei a intins manuta catre cer si a incercat sa prinda un nor... Dar nu era suficient de sus. Si atunci l-a rugat pe celalalt patratel sa-l ridice. Patratelul celalalt l-a aruncat in sus, si uite asa norisorul a fost prins. Dar vai, patratelul nostru nu a mai cazut in cutiuta, ci langa. Iar celalt patratel a inceput sa planga de dorul lui si pana la urma s-a decis sa evadeze si el din cutiuta ca sa se duca sa-si caute perechea. Si a plecat in lume dupa ea. Zis si facut. Insa era atat de greu sa se urneasca... Ii cam tremura inimioara, ca el era un patratel mic, iar lumea era atat de mare... Oare cum sa faca sa-si invinga teama? Si atunci si-a zis ca totusi isi iubeste prea tare patratica incat sa o lase singurica in lumea mare. Si si-a luat inima in dinti si a sarit din cutiuta... A cazut mai intai pe o piatra tare, tare - atat de tare incat si-a indoit spatele. Oare toata lumea era asa de tare? Acum ii cam venea sa se intoarca in cutiuta, ca tare-l mai durea unde se lovise. Totusi, dupa ce s-a jelit el o vreme, a vazut printre lacrimi iarba, si copacei, si auzea si un izvoras care curgea si si-a dat seama ca nu era chiar atat de rau unde nimerise. Si a inceput sa alerge prin iarba, si sa isi strige patratica lui... Dar patratica nu raspundea... Oare unde nimerise ea? O aruncase sus de tot... E posibil sa o fi luat vantul si sa fi nimerit destul de departe. Se sui el pe un fir mai inalt de iarba si scruta departarile. Undeva, catre orizont se zareau niste turnulete si parea sa fie acolo miscare mai ceva ca intr-un musuroi. Instinctul i-a spus ca intr-acolo trebuie sa-si caute patratica, asa ca a luat-o la pas catre orasul din departare.

2006 Noiembrie 09 - Celestrial

sunt un nou particular,
am acelasi auricular.
dezvolt limite convergente
si corectez antecedente.

nu uit ce ramane in urma,
dar iert ceea ce se scurma.
ziua subtiez hapuri diavolesti
si noaptea ingros ostile ceresti.

arhanghelii materni ma ajuta,
iar eu sabii ii invat sa ascuta.
ceaslovuri lipicioase ma scutesc
sa evlaviez si sa gandesc.

este jocul meu mereu schimbator -
ceea ce-ti spun nu-i calator.
au vorbele umbrele de zapada
ca zambetele in saruturi sa cada.

2006 Decembrie 07 - Animalute

nu iti ti se pare absolut superba ceata asta? parca vad oamenii orbecaind prin ea ca niste cartite fara ochi... hihi... draguta imagine, nu? unele cartite au costum, cravata, altele fustite si taior. mai sunt si cartite printese si cartite cavaleri. am vazut chiar cartite gospodine si cartite intelectuale. uneori cartitele se intalnesc si dau petrecere, si atunci se imbraca toate care mai de care mai frumos. E tare dragut sa te uiti cum merg tantose in rochii elegante de seara si insotite de cartite in frac. Oricum, in lumea asta a cartitelor este mereu ceata, asa ca nu prea au nevoie de ochi. Insa toata lumea s-a obisnuit asa si se descurca foarte bine din ceea ce invata de la cei mai batrani, care la randul lor au invatat de la cei mai batrani si tot asa din generatie in generatie pana la inceputurile timpului. Dar oare cine i-a invatat pe cei de la inceputul timpului???? Oare au gasit scris? Cine le-o fi scris? Cine le-a scris exista inaintea lor? Cei care existau dinaintea lor de unde stiau? Hmmmm... cred ca se intampla ceva dubios cu inceputurile astea. Poate ca de fapt inceputurile nici macar nu au existat. De fapt poate toata lumea merge prin ceata nestiind de unde vine si fara pic de habar unde ajunge. Mie mi se pare foarte "adrenalitic", ca sa zic asa... Este o provocare permanenta, sa nu stii ce se va intampla in secunda urmatoare. Iti dai seama cat suntem de norocosi ca nu avem constiinta firului vietii noastre? Cu alte cuvinte, iti dai seama cata fericire pe capul nostru ca suntem niste cartite dragute fara ochi? Cred ca daca am vedea pe unde sapam nu ar mai avea nici un haz... Nu-i asa?

2006 Decembrie 08 - Depasire Morala

Ce inseamna ceva care este "depasit moral"? Ca nu mai face fata noilor standarde? Ca lumea s-a schimbat in asa hal incat utilitatea unui lucru nu mai este justificata? Am vazut totusi cazuri cand anumite concepte, idei sau programe de calculator erau infierate ca "depasite moral" desi multa lume le aplica si folosea inca cu foarte mare succes. In acest context cred ca sunt indreptatit atunci sa spun ca exista si sentimente care sunt depasite moral. Acum ascult o melodie care cu ceva timp in urma imi rupea inima fiindca imi aducea aminte de lucruri frumoase care fusesera murdarite, tarate prin noroi si apoi scuipate fara nici un fel de menajamente sau remuscari. Pur si simplu ma apuca plansul numai cand auzeam primele acorduri ale melodiei. Acum o ascult si tot ce-mi aduc aminte este ca demult ascultam melodia asta intr-o faza mai ciudata a vietii mele. Acum nu ma mai indoaie, nu imi mai umezeste obrajii, nu ma mai face sa simt nimic special. Cred ca melodia asta este buna pentru cei care se afla in acea faza a vietii in care ma aflam eu...
Atunci stau si ma gandesc si la alte lucruri "depasite moral". Iar ceea ce-mi vine in minte este biblia. Sunt multi oameni pentru care ea reprezinta intr-adevar "cartea de capatai". Insa mie si altora pe care-i cunosc nu este mai mult decat o carte propagandista ce contine franturi de invataminte imprumutate din intelepciunea mai multor popoare, totul tras pe un fir epic de calitate destul de indoielnica pentru ceea ce-si propune sa insemne acest ceaslov. Sunt de acord ca exista si fragmente ce refuleaza de substanta (cele mai reprezentative in acest sens parandu-mi-se Geneza si Crucificarea Mantuitorului), insa mi se pare ca ele erau potrivite odinioara, si pentru un alt gen de intelegere decat cea pe care o avem astazi, sau mai bine zis, decat cea cu care am fost eu deprins. Unii ar spune ca asemenea gandire denota vanitate si un aer de vadita superioritate, dar permiteti-mi sa contracarez: eu nu ma pot supune unui sablon de gandire care nu imi trezeste nici un fel de traire fara sa ma revolt. Din principiu? Nu. Din cauza perceptiei mele pe care mi-am format-o de 25 de ani incoace. Esenta vietii mele poate fi denumita "hedonism" (in mai multe sensuri, intelectual, spiritual, fizic). Foamea mea de a fi fericit ma indeamna sa nu accept ceea ce nu se potriveste in poza pe care am facut-o eu lumii. Orice discrepanta are un timp acordat pentru remediere, insa daca aceasta nu se intampla, atunci o sterg eu insumi cu buretele. Si atunci, ce se intampla cu cei asemenea mie? Suntem obligati sa acceptam o carte si o religie care nu ne comunica mai nimic? Pentru ce......? Sa fim obligati sa traim o viata dupa reguli in care nu credem? Pentru ce? Pentru ca mai tarziu, cand cineva va schimba ceva, noi sa fim "depasiti moral"?

2007 Ianuarie 19 - Ora 11:43

sunt neinspirat, dar bine-dispus.
nu scriu versuri ca sa pot fi sus-pus,
ci inteleg ca prin cuvinte se ard gogosi,
prin munti de zahar pudra se tavalesc langosi,
iar intelesul la zero s-ar reduce
daca moara nu ar mai produce
fara incetare crocodili de pamant
fiecare cu pretentie de cuvant.

2007 Martie 1 - Primavara Naiva

intr-o zi de primavara
statea soarele afara,
cautam noi flori de mar
si ti le prindeam in par.

desculta usurel radeai
cu iarba cand te gadilai,
si-ti citeam eu poezii
cat te cautam prin frezii.

bondarii cei bazaitori,
pitigoii calatori,
toti de tine-mi amintesc
si ma fac sa te doresc!

2007 Martie 15 - Flori

Este anotimpul gol:
Se ingroapa flori in sol.
Se acopera-n noroi -
Culorile uita de noi.

Vara ajung prafuite
Pe juma'te jupuite.
Miresmele ce-au fost odata
Sunt vidate acum in zloata.

Vine toamna, bine-mi pare
N-avem flori in buzunare!
Oamenii vor vitamine
Din petalele putine.

Iarna-s toti preocupati
Sa treaca neobservati.
Flori cresc acum linistite
Da'n trei luni vor fi starpite.

2007 Martie 15 - Curcubeu

Cad nori si se sparg in baltoace.
Muzele cerului nu mai vor sa se joace.
Ochi de copii cauta urme de fulgere
Si pun capcane sensibile la atingere.

Cause din pasi agata rochiile lor
Si le trag inapoi dezbracate de nori.
Spori de lumina in cerc se aduna
Si-ncet coloreaza o semiluna.

Lumea se-ntoarce - se-opreste timpul acum -
Si-admira cum totul se pierde ca-n fum.
Norii au cazut si s-au spart in baltoace.
Muzele cerului vor altundeva sa se joace.

2006 Octombrie 26 - Modernism

politica media se traduce prin non-existenta -
dorita inadvertenta.
clasoarele strang timbre de haine de brand -
incoruptibil trend.
cuvintele mele au uitat arhaismul - de-acum intra pe fir
normalismul.
continui pana imi uit ideea din sir - apoi scot din sac un batran cuvant:
coviltir.
deja sensul meu se ascunde si el.
neoarhaismul ma inghite fara drept de apel.
trebuie sa inchid aici si acum
sa-l marchez ca fiind un alt inceput de drum.

2007 Aprilie 15 - Nu stim

Nu stim ce s-ar intampla daca am aseza fata in fata doua masini de stors rosii. Poate ca una ar stoarce-o pe cealalta? Sau? Sau ar sta pur si simplu? Evident, sunt doua lucruri lipsite de viata, asa ca de ce sa presupunem ca vreuna dintre ele ar intreprinde ceva? Poate pentru ca unii dintre noi suntem adepti ai absurdului si iremediabil visatori si credinciosi in fantastic si suprarealism. Si acum sa nu ne ascundem dupa deget, nu toata lumea s-a nascut pragmatica, fiecare copil si-a imaginat dincolo de o umbra un monstru sau a zarit o zana in spatele unei frunze luminate de o raza de soare. Suntem insa condamnati sa nu mai fim copii. Responsabilitatile ne chinuie si ne apasa, suntem tot mai marginiti pe masura ce imbatranim, devenim directionati si tot mai usor ne lasam lansati intr-o albie ce curge iremediabil intr-o singur sens. Devenim daltonisti, nu mai deosebim monstri de realitate si nici zanele de razele de soare. Acum crestem si ne pregatim intr-un gest disperat sa ne lansam in lume urmasii, sperand ca poate ei vor avea vreo sansa sa scape. Si totusi avem grija cum sa creasca si le inspiram fricile si fericirile noastre, pentru ca deh, vrem sa-i protejam. Urmarea care va fi? Alte razboaie mondiale, alte greseli din care nu va invata nimeni, alte zbateri fara sens intr-o lume ignoranta, pentru ca cei care le vor infaptui vor fi fost protejati de “greselile” parintilor loi. Specia noastra se autodistruge intr-o incercare disperata de a se salva. Suntem acea multime care daca vrea sa faca parte din ea insasi, atunci ar trebui sa nu faca parte din ea insasi. Si totusi, acei iremediabili visatori credem ca intr-o zi vom avea o solutie pentru aceasta problema, credem ca vom reusi sa dezvoltam un model al salvarii noastre si prin care sa inteleaga toti (protejati sau neprotejati) ce au de facut si ce este cu adevarat important. Altfel nu facem decat sa pierdem timpul asteptand sa treaca viata ca sa spunem ca am trait.
La un moment dat credeam ca sensul nostru este sa fim fericiti, dar nu, asta este doar scopul egoist. Acum cred ca scopul nostru este sa ajungem cat mai repede sa intelegem ce suntem si de ce suntem. In acel moment probabil ca va avea loc o sinucidere in masa. Dar cu ce ar fi asta mai rea decat autodistrugerea din motive complet puerile? Simt ca acum mintea mea se ingusteaza – probabil apasata de sforile ce nu o lasa sa iasa din albia ei – si brusc m-am plictisit sa scriu.

Dar revin. Las un rand liber si ma apuc din nou sa-mi astern gandurile pe hartie. Am un prieten caruia i s-ar parea patetic ce am scris. Am cunoscuti carora ce am scris li s-ar parea aberatii. Alti oameni considera doar “misto”. Dar eu? Eu ce consider? Eu nu exist pentru scrierea asta, eu nu exist in punctul interior de observatie. Eu sunt la pol si ma invart foarte repede catre toata bolta cerului, o cuprind mai repede decat cei care se uita la mine si simt ca am mai multe dimensiuni. In delirul care ma cuprinde simt ca nu ma mai ajunge nimeni, iar aripile care-mi cresc mai rau ma ingroapa decat sa ma ridice in slavi. Sunt alb de ameteala si cad jos. Si in sfarsit dispar.

Acum masinile mele de stors rosii se intalnesc din nou. Una dintre ele se lasa pe vine. Cealalta is porneste mecanismul rotativ. Sare brusc catre cealalta, care se ferestre foarte agila catre o parte. Lupta nu dureaza mult pentru ca vine o armata de rosii ce trebuie tocate; astfel ca masinile mele se aseaza cuminti si incep sa stoarca.

2007 Mai 7 - Ferdinand

Stiu ce poezie-ti place
Una cu multe baltoace,
Cu brotaci si brotacele
Ce se joaca cu margele.

Ei vor sa puna luna in cui
Si apoi de un gargouille
Sa intinda un hamac
Sa-l culce pe seful brotac.

Nu vorbim de fluturasi,
De gaze cu ciucurasi,
De tauri admiratori
Si de flori mirositori,

Toate astea clar le vrei
Sa le pun intr-un ardei
Sa se coaca-ncetinel
Si sa scoata-un zambetel.

2007 Mai 4 - Muzeu

Cascade de verdeata
Cad pe bolti de-albeata
Arhitecturand naturi
Din ape mari si tulburi.

Stau cu ochii larg deschisi
Si respir maci verzi proscrisi;
Admirand tablouri outdoor
Brusc devin si creator:

Intind un deget in vant -
Norii cad secerati la pamant.
Soarele-i creste iar,
Ca un pictor pe cer sa-i presar.

Muzica se ascunde-n copaci:
Simfonii pentru insomniaci.
Nu mai pot dormi de visuri
Trezindu-ma absorb abisuri.

Lumea se inchide incet.
Cortina se trage pe drept.
Paznicii trag de obloane
In larg se leagana pontoane...

2007 Mai 22 - Vis cascadat

Se vede o ceaţă contagioasă
aşternând oglinzi
pe alei.
Se desenează contururi
de siluete
dorice:
Defilarea în cizme de şevro
(cu unduiri atente
de feline)
deschide un vis acoperit
în văluri reci
ambrozice.
Fulgere din orizonturi sleite
provoacă jocul
de lumini,
în timp ce izvoare încercănate
acompaniază iute
vântul...
Intră sirena pe scenă
(dragostea urcă)
şi în frenetice aplauze
timidă îşi umezeşte buza de sus.
Se întoarce înroşită, orbită, ostenită şi mai mult iubită,
apoi priveşte audienţa obosită:
să cadă lasată în pace-şi doreşte,
să cadă lasată în braţe-şi doreşte,
să cadă lasată în ape-şi doreşte.
Visul o ia să plutească uşor
pe aripi de soţ
iubitor,
iar apoi visul o uită uşor
în braţe de soţ
iubitor.

2007 Mai 23 - Ziua mea

Imi aduc aminte de o vreme inchisa, exact ca acum: nu foarte rece, dar suficient de racoare, iar pe cer sunt nori gri-albastrui, ravasiti parca pe o tava ce se pregateste sa intre intr-un cuptor - asta pentru ca in departare se vede lumina, iar gri-albastruiul se transforma in turcoaz. Este insa o iluzie, in departare nu este senin, dar norii sunt foarte subtiri si lasa lumina sa treaca prin ei. Totusi incolteste in suflet o samanta de speranta ca s-ar putea insenina macar la sfarsitul zilei. Si iata ca norii se rasfira si se amesteca, ca valurile unei mari putin nelinistite, dar pojghita din spate ramane pe loc, parca spunand ca nu va fi soare prea curand. Si totusi vremea este mai placuta decat atunci cand este soare, exact din cauza asta, ca iti strecoara in suflet speranta ca va fi frumos, desi din uneori incepe o ploaie uda cu stropi mari. E doar un condiment in plus oferit pe platoul zilei. Nu cred sa existe o zi mai frumoasa ca asta, nu cred sa improspateze florile aerul mai tare intr-o altfel de zi. In fiecare molecula de aer se simte un parfum care spune acelasi cuvant: p r o a s p a t. Cateodata ma bucura sa repet cuvantul "proaspat" pana simt cum ma gadila limba in cerul gurii si mi se strepezesc dintii. Ma uit la copaci si la iarba si vad un verde mult mai viu si mai pregnant, un verde care tipa din toti rarunchii a viata. Iar vrabiutele se zbenguie vesele in casuta lor fosnitoare, spunand si ele ca va fi frumos candva. Cateodata sunt intrerupte de cate un tunet care suna prelung, semn ca natura intreaga e prezenta la acest picnic al vietii...

Zilele de genul asta imi aduc aminte de cand eram student, iar visele mele ajungeau mai departe decat oricand. Priveam norii gri-albastrui si vedeam in ei speranta vietii mele fericite, speranta libertatii sufletului meu nicicand indobitocit sau indoctrinat. Aceste zile imi spuneau sa ma incalt cu sandalele, sa-mi iau rucsacelul la spinare si sa pornesc sa vad locuri si oameni pe care nu i-am cunoscut pana atunci, sa invat si sa absorb cat de multa cunoastere pot, sa inregistrez tot ce este nou si sa-mi potolesc setea de visare...cel putin pana a doua zi.

2007 Februarie - Soare pe Sare

...Si apoi m-am dus la culcare. Nu pot descrie exact durerea pe care mi-o provocau pleoapele ce nu voiau decat sa stea inchise. Am bajbait ca un orb cu mainile intinse inainte si am gasit asternutul moale usor mirosind a detergent. M-am intins in pat iar corpul multumit mi s-a relaxat usurat. Si am putut sa incep sa visez in voie...

Ma dor pleoapele de innebunesc. De fapt ma dor ochii... Cred ca este de la soare.
Soare. Cumplit de mult soare! Nu pot vedea clar! Simt cum pupilele incearca sa se ajusteze. Aproape crap de durerea elasticului ocular ce incearca sa gaseasca dimensiunea potrivita a fantei pentru a ma adapta. In sfarsit reusesc sa vad ceva. Este o silueta? Nu, este doar un trunchi de copac ars si invechit. Este atat de prafuit ca ma apuca tusea. In timpul acceselor mele de tuse zaresc alergand pe langa mine doua tufe rotunde. Vant... Ma intorc cu fata impotriva directiei vantului si incep sa-mi simt buzele crapate. Vantul este cumplit de uscat si nu aduce cu el altceva decat uscaciune. Brusc am un atac de panica si mi se face sete. Gatul imi arde si respir tot mai greu. Transpir. Transpir foarte mult. Incerc sa ma gandesc de ce, si atunci realizez ca uscaciunea si caldura imi evapora transpiratia imediat. Grabit ma chinui sa o strang si sa o beau la loc. Cam greu si inutil, insa totusi incerc... Praful incepe sa ma biciuie tot mai tare si curand il simt intre dinti. Nu este nici un drum si orizontul este gol. Respir sacadat si praful ma racaie pe gat. Cad jos si incep sa ma zvarcolesc de ciuda ca nu am nici o iesire din locul asta. Simt ca innebunesc de neputinta si de sete. Praful mi-a intrat pe sub haine si ma mananca de parca as avea un milion de purici pe mine. Strang tare din ochi si simt si praful intre pleoape si ochi... Este strigator la cer! Incep sa urlu!

Si ma trezesc. Deschid ochii. Sunt pe o parte si privesc direct catre o lumina galbena. Soarele! Incredibil! Peste tot este soare. Din soare se misca ceva... De data asta chiar este o silueta si vine catre mine. O cunosc? Este personajul principal. Dora. Desigur ca o stiu. Suntem intr-o casa. Intr-o casa cu obloane la ferestre, fara pic de lumina. Ea coboara la subsol de unde incaleca o motobicicleta. Acompaniata de o tirada zgomotoasa si cu efecte speciale fumigene tasneste in viteza afara, unde este prapad! Soare, cald... Dar privelistea! Ce mare ! Ce orasel! Ce stradute mici si intortocheate si abrupte! Dora calareste nepasatoare pe motoreta ei mai zgomotoasa ca un roi de albine nervoase. Nu are nici o grija! Are pe cap casca protectoare, insa mai jos rochia ei mai mult descopera decat acopera. La cei 30 de kilometri pe ora ai motoretei ei, despicatura rochiei se aduna in fata, lasand cadrul gol, neacoperit, iar in spate flutura ca o trena alba inflorata. Pieptul ei este de asemenea batut de vant, dar din viteza nu poti decat banui ce se ascunde dedesubt sau daca nu cumva “acel ceva” este deja dezgolit. Si iat-o parcand intre doua masini din fata unui supermarket. Atunci descopar abia ca in spatele motoretei (nu am idee unde totusi) zace un ditamai cosul de cumparaturi, cu doua rotite, ca sa fie tarat mai usor. Dora isi desface casca si o lasa pe jos, legata de spitele motoretei cu un lant antifurt. Isi ia cosul de cumparaturi si paseste mandra si nepasatoare in acelasi timp in supermarket. Aici este scena ei, aici este ea actrita principala. Toata lumea se intoarce pentru o clipa catre ea si ea atunci reuseste sa se strecoare in mintea si in sufletul fiecaruia. Drogati cu zambetul ei infantil toti se retrag la ce au facut si pana atunci. Pentru un moment intregul supermarket parca si-a tinut respiratia. Ea paseste printre ei si incepe sa-si aleaga diverse si sa puna in cos... Miscarile ei nu sunt nicidecum suave si gratioase. Dimpotriva, se misca foarte grabita si se intoarce de multe ori dupa vreun lucru. Ia si pune la loc in raft. Un lucru singur este foarte hotarata atunci cand il ia: sticla de lapte. Pentru ea, dintr-un motiv foarte obscur, laptele este sfant. Dupa circa o jumatate de ora de umblat prin supermarket si investigat aproape fiecare rand, Dora se aseaza la coada la casa. Cand ii soseste randul isi aseaza grabita cumparaturile pe banda rulanta si isi tot trece mana de la frunte prin par cautand sa-si aduca aminte daca nu cumva a uitat ceva. Si iata ca totusi a uitat. Exact cand vanzatoarea incepe sa-i contabilizeze cumparaturile, ea sare ca arsa si alearga inapoi in supermarket mai ceva ca la o cursa cu obstacole. Revine destul de repede, incat nimeni de la coada nu are nimic de comentat. Totusi ea pare foarte ingrijorata si isi cere scuze tuturor, avand acelasi zambet infantil care-i drogheaza pe toti. Plateste intr-un final si iese. Nu stiu cum se face ca supermarketul este extrem de aproape de casa ei, asa ca nu se mai suie pe nici o motoreta, ci scoate o cheie colorata dintr-un portofel la fel de colorat pe care nu stiu sincer unde l-a ascuns pana acum si deschide usa unei scari din blocul de vizavi de supermarket. Acum dispare in scara, iar eu raman in strada fara a ma putea misca. Ma asez pe o bordura si incep sa admir blocul din fata mea. Este un bloc foarte cochet, deloc inalt - are doar patru etaje, iar fatada pare ca ar fi acoperita cu un fel de caramida stacojie. Fiecare balconas are paravan contra soarelui, si este destul de distractiv, pentru ca fiecare paravan are alta culoare, asa ca bloculetul este destul de vesel. Privirea mi se ridica deasupra blocului si ma loveste drept in ochi, acelasi soare orbitor, care de data asta ma face sa transpir instantaneu. Vantul incepe sa bata deodata si nitel praf aparut de nu stiu unde isi face loc intre pleoapele mele si ochi. Incep sa ma frec din ce in ce mai tare, mancarimea este tot mai iritanta, iar intr-un tarziu simt sangele cum mi se scurge pe obraji. Inainte sa curga pe jos prima picatura, o mana mi-l sterge, apoi la fel si pe celalalt obraz. Deschid ochii si sunt intr-un balcon, iar Dora imi sterge lacrimile. Este plina de sange pe maini. Imi duc mainile din nou la ochi si pe obraz: doar lacrimi, nu am decat lacrimi. Ea zambeste usurel si ma priveste ca o mama care-si apostrofeaza copilul: "vezi, ti-am spus sa nu faci asa ceva", dupa care dispare intr-o camera. Suna telefonul, si o aud vorbind. Iese cu hainele schimbate din camera si apoi iese afara. O urmaresc trecand prin usi, prin scari, prin oameni. Ea se duce la o terasa unde se serveste cafea. Este destul de multa lume si destul de multa lume care o cunoaste. Ea este foarte vesela si rade intruna. Spune glume, vorbeste foarte foarte foarte mult si foarte repede, mai soarbe putintel din cafeaua cu gheata pe care a comandat-o, dupa care incepe sa rada cu pofta. Ii suna telefonul mobil, iar ea raspunde, vorbeste putin, apoi se ridica pe jumatate din scaun si incepe sa scruteze strada in susul ei. Pana la urma se lumineaza la fata si ridica o mana pe care o flutura vioi strigand la cineva. Observ cum din multimea de pe strada cineva se desprinde si vine inspre Dora. Pupaturi, chiote, veselie. Individul se inghesuie si el la masa si rasetele continua. Pana la urma ma plictisesc si decid sa plec. O las pe Dora in urma impreuna cu prietenii ei si incep sa investighez stradutele abrupte. Nu am mai vazut vreodata un asemenea orasel ciudat, cu strazi atat de stramte si cu atatea masini, cu atata verdeata - nu stiu unde incape sincer, pentru ca sunt numai bloculete si case din loc in loc - si in plus marea care sta intinsa la picioarele oraselului, amenintatoare si protectoare in acelasi timp. Doar ca Dora este prezenta peste tot. La fiecare terasa pe care o intalnesc, la fiecare geam care se deschide, fiecare femeie din cuplurile de indragostiti pe care le intalnesc, fiecare mamica ce isi tine copilasul de mana sau isi poarta pruncul in burtica, fiecare studenta, fiecare motociclista este Dora. Ochii ei sunt pretutindeni si sunt mereu la fel de veseli si de incantatori. La un moment dat vad o fetita mica plangand. A cazut si s-a julit in genunchi. Ma duc sa o ajut, iar ea imi arunca o privire ce ma loveste fix in plexul sufletului si ma face pe loc sa cad si eu din picioare. Este Dora, dar atat de frumoasa cum nu am mai vazut-o nicicand. Da, Dora este de o frumusete copilareasca oricum, insa atunci cand plange frumusetea ei devine absolut sublima. Nu imi amintesc sa fi vazut o faptura mai frumoasa decat ea plangand. Ii sterg lacrimile de pe obraz, le strang in pumn si o rog sa intinda mana. Ii picur o lacrima in palma ei mica, un graunte de apa sarata care face ca tristetea sa-i fuga de pe fata si pe ea sa alerge catre mama ei. Mi se pare incredibil cum stie sa se bucure de grauntele de bucurie care i s-a dat. Dar nu eu sunt aici, ci ea. Locul acesta miroase a Dora, este al ei, iar vantul cand bate ii cauta despicatura rochiei, ploaia cand cade ii cauta decolteul, soarele ii cauta parul ca sa se ascunda in el. Soarele... Din nou atata soare. Peste tot este soare, imi intra in ochi, se oglindeste in fiecare fereastra si reuseste sa ma orbeasca, zidurile sunt uscate de soare, si brusc totul incepe sa se topeasca, luand o consistenta de asfalt topit. Imi pare ca simt presiunea fiecarei raze si ca incep sa ma cocosez sub atata apasare, iar linistea de mormant ce pare ca abia s-a asternut atarna si ea la greutatea momentului. Parca totul se compacta si va avea loc o implozie.
Insa incet-incet se face seara, si ma intorc la terasa de unde am plecat. Dora este in continuare cu prietenii ei, dar se pregatesc sa plece (se pare ca am nimerit la tanc). Ea se duce acasa si eu o urmaresc din nou. Se intinde in pat si schimba canalele la televizor pana cand adoarme... Se strange ca un covrig in canapeaua mica, iar eu iau o patura si o invelesc. Dupa o ora se trezeste si se duce ca teleghidata la bucatarie de unde se intoarce cu o cana mare de ceai si cu un pachet de biscuiti cu ciocolata. Isi ia o carte din biblioteca, aprinde veioza si citeste sorbind incet-incet din ceai si muscand usurel dintr-un biscuite. Dupa ce termina ceaiul se mai uita putintel la televizor, apoi ridica receptorul si vorbeste cu cineva. Se imbraca si pleaca. O urmaresc din nou. Suntem pe strada si mergem in pas grabit (mi se pare ca suntem in intarziere) pana ajungem in fata unui local. Intram si ea incepe sa vorbeasca incredibil de mult si de repede, rade din cand in cand, pare ca atinge ca in treacat genunchiul unuia dintre indivizii cu care discuta. Bea putintel, danseaza putintel, dupa care ii lasa pe toti sa o priveasca lacomi in timp ce ea paraseste localul. Se duce aiurea pe strazi si in acele momente o privesc cum numai eu pot si o vad cum numai eu o stiu. Lacrimile ii curg siroaie pe obraz, iar ea se transforma din nou in cea mai frumoasa faptura pe care am vazut-o vreodata. Acum nu mai este soare, dar lacrimile ei lumineaza noaptea si o distrug. Nu mai vorbeste deloc, ci doar merge intruna, lasandu-se batuta de briza sarata a marii. Se opreste putin, se uita la valuri. Ele doua se stiu demult. Sunt amante, insa nimeni nu cunoaste acest secret. Stiu sa-si unduiasca soldurile in acelasi ritm, stiu sa isi inece lacrimile in acelasi fel, stiu sa bucure lumea prin simpla lor prezenta. Dar asta-seara ele se vor desparti. Lacrimile Dorei cad pe nisip si imediat un val vine sa le inghita. Dora se intoarce si pleaca. Nu va mai cuteza sa priveasca nicicand marea. Se intoarce in local de unde il alege pe individul caruia ii atinsese in treacat genunchii. Ies sa se plimbe, dar nu ajung la mare. Umbla aiurea pe strazi, iar in fata blocului ei colorat el cuteaza sa urce la ea. Se aude marea tot mai furioasa cum isi sparge valurile. Stau pe trotuarul din fata blocului si ma uit la fereastra de unde lumina tocmai s-a stins. Marea este tot mai furioasa, iar vantul incepe sa sparga geamuri. Acum vine si praful si incepe sa biciuie tot ce prinde. Peste toate rasare soarele care orbeste si topeste tot. Gelozia atinge extremul, iar pamantul se usuca de dorul ei. Totul pare ca este trist si mort, ca trecut prin foc. Dar nu este asa. Nu este deloc asa. Pentru ca Dora este fericita.

Ma trezesc, iar fata mea a luat urma cearsafului. Ma uit afara si este un intuneric sa-l tai cu cutitul. Noaptea nu s-a terminat inca...