2007 Februarie - Soare pe Sare

...Si apoi m-am dus la culcare. Nu pot descrie exact durerea pe care mi-o provocau pleoapele ce nu voiau decat sa stea inchise. Am bajbait ca un orb cu mainile intinse inainte si am gasit asternutul moale usor mirosind a detergent. M-am intins in pat iar corpul multumit mi s-a relaxat usurat. Si am putut sa incep sa visez in voie...

Ma dor pleoapele de innebunesc. De fapt ma dor ochii... Cred ca este de la soare.
Soare. Cumplit de mult soare! Nu pot vedea clar! Simt cum pupilele incearca sa se ajusteze. Aproape crap de durerea elasticului ocular ce incearca sa gaseasca dimensiunea potrivita a fantei pentru a ma adapta. In sfarsit reusesc sa vad ceva. Este o silueta? Nu, este doar un trunchi de copac ars si invechit. Este atat de prafuit ca ma apuca tusea. In timpul acceselor mele de tuse zaresc alergand pe langa mine doua tufe rotunde. Vant... Ma intorc cu fata impotriva directiei vantului si incep sa-mi simt buzele crapate. Vantul este cumplit de uscat si nu aduce cu el altceva decat uscaciune. Brusc am un atac de panica si mi se face sete. Gatul imi arde si respir tot mai greu. Transpir. Transpir foarte mult. Incerc sa ma gandesc de ce, si atunci realizez ca uscaciunea si caldura imi evapora transpiratia imediat. Grabit ma chinui sa o strang si sa o beau la loc. Cam greu si inutil, insa totusi incerc... Praful incepe sa ma biciuie tot mai tare si curand il simt intre dinti. Nu este nici un drum si orizontul este gol. Respir sacadat si praful ma racaie pe gat. Cad jos si incep sa ma zvarcolesc de ciuda ca nu am nici o iesire din locul asta. Simt ca innebunesc de neputinta si de sete. Praful mi-a intrat pe sub haine si ma mananca de parca as avea un milion de purici pe mine. Strang tare din ochi si simt si praful intre pleoape si ochi... Este strigator la cer! Incep sa urlu!

Si ma trezesc. Deschid ochii. Sunt pe o parte si privesc direct catre o lumina galbena. Soarele! Incredibil! Peste tot este soare. Din soare se misca ceva... De data asta chiar este o silueta si vine catre mine. O cunosc? Este personajul principal. Dora. Desigur ca o stiu. Suntem intr-o casa. Intr-o casa cu obloane la ferestre, fara pic de lumina. Ea coboara la subsol de unde incaleca o motobicicleta. Acompaniata de o tirada zgomotoasa si cu efecte speciale fumigene tasneste in viteza afara, unde este prapad! Soare, cald... Dar privelistea! Ce mare ! Ce orasel! Ce stradute mici si intortocheate si abrupte! Dora calareste nepasatoare pe motoreta ei mai zgomotoasa ca un roi de albine nervoase. Nu are nici o grija! Are pe cap casca protectoare, insa mai jos rochia ei mai mult descopera decat acopera. La cei 30 de kilometri pe ora ai motoretei ei, despicatura rochiei se aduna in fata, lasand cadrul gol, neacoperit, iar in spate flutura ca o trena alba inflorata. Pieptul ei este de asemenea batut de vant, dar din viteza nu poti decat banui ce se ascunde dedesubt sau daca nu cumva “acel ceva” este deja dezgolit. Si iat-o parcand intre doua masini din fata unui supermarket. Atunci descopar abia ca in spatele motoretei (nu am idee unde totusi) zace un ditamai cosul de cumparaturi, cu doua rotite, ca sa fie tarat mai usor. Dora isi desface casca si o lasa pe jos, legata de spitele motoretei cu un lant antifurt. Isi ia cosul de cumparaturi si paseste mandra si nepasatoare in acelasi timp in supermarket. Aici este scena ei, aici este ea actrita principala. Toata lumea se intoarce pentru o clipa catre ea si ea atunci reuseste sa se strecoare in mintea si in sufletul fiecaruia. Drogati cu zambetul ei infantil toti se retrag la ce au facut si pana atunci. Pentru un moment intregul supermarket parca si-a tinut respiratia. Ea paseste printre ei si incepe sa-si aleaga diverse si sa puna in cos... Miscarile ei nu sunt nicidecum suave si gratioase. Dimpotriva, se misca foarte grabita si se intoarce de multe ori dupa vreun lucru. Ia si pune la loc in raft. Un lucru singur este foarte hotarata atunci cand il ia: sticla de lapte. Pentru ea, dintr-un motiv foarte obscur, laptele este sfant. Dupa circa o jumatate de ora de umblat prin supermarket si investigat aproape fiecare rand, Dora se aseaza la coada la casa. Cand ii soseste randul isi aseaza grabita cumparaturile pe banda rulanta si isi tot trece mana de la frunte prin par cautand sa-si aduca aminte daca nu cumva a uitat ceva. Si iata ca totusi a uitat. Exact cand vanzatoarea incepe sa-i contabilizeze cumparaturile, ea sare ca arsa si alearga inapoi in supermarket mai ceva ca la o cursa cu obstacole. Revine destul de repede, incat nimeni de la coada nu are nimic de comentat. Totusi ea pare foarte ingrijorata si isi cere scuze tuturor, avand acelasi zambet infantil care-i drogheaza pe toti. Plateste intr-un final si iese. Nu stiu cum se face ca supermarketul este extrem de aproape de casa ei, asa ca nu se mai suie pe nici o motoreta, ci scoate o cheie colorata dintr-un portofel la fel de colorat pe care nu stiu sincer unde l-a ascuns pana acum si deschide usa unei scari din blocul de vizavi de supermarket. Acum dispare in scara, iar eu raman in strada fara a ma putea misca. Ma asez pe o bordura si incep sa admir blocul din fata mea. Este un bloc foarte cochet, deloc inalt - are doar patru etaje, iar fatada pare ca ar fi acoperita cu un fel de caramida stacojie. Fiecare balconas are paravan contra soarelui, si este destul de distractiv, pentru ca fiecare paravan are alta culoare, asa ca bloculetul este destul de vesel. Privirea mi se ridica deasupra blocului si ma loveste drept in ochi, acelasi soare orbitor, care de data asta ma face sa transpir instantaneu. Vantul incepe sa bata deodata si nitel praf aparut de nu stiu unde isi face loc intre pleoapele mele si ochi. Incep sa ma frec din ce in ce mai tare, mancarimea este tot mai iritanta, iar intr-un tarziu simt sangele cum mi se scurge pe obraji. Inainte sa curga pe jos prima picatura, o mana mi-l sterge, apoi la fel si pe celalalt obraz. Deschid ochii si sunt intr-un balcon, iar Dora imi sterge lacrimile. Este plina de sange pe maini. Imi duc mainile din nou la ochi si pe obraz: doar lacrimi, nu am decat lacrimi. Ea zambeste usurel si ma priveste ca o mama care-si apostrofeaza copilul: "vezi, ti-am spus sa nu faci asa ceva", dupa care dispare intr-o camera. Suna telefonul, si o aud vorbind. Iese cu hainele schimbate din camera si apoi iese afara. O urmaresc trecand prin usi, prin scari, prin oameni. Ea se duce la o terasa unde se serveste cafea. Este destul de multa lume si destul de multa lume care o cunoaste. Ea este foarte vesela si rade intruna. Spune glume, vorbeste foarte foarte foarte mult si foarte repede, mai soarbe putintel din cafeaua cu gheata pe care a comandat-o, dupa care incepe sa rada cu pofta. Ii suna telefonul mobil, iar ea raspunde, vorbeste putin, apoi se ridica pe jumatate din scaun si incepe sa scruteze strada in susul ei. Pana la urma se lumineaza la fata si ridica o mana pe care o flutura vioi strigand la cineva. Observ cum din multimea de pe strada cineva se desprinde si vine inspre Dora. Pupaturi, chiote, veselie. Individul se inghesuie si el la masa si rasetele continua. Pana la urma ma plictisesc si decid sa plec. O las pe Dora in urma impreuna cu prietenii ei si incep sa investighez stradutele abrupte. Nu am mai vazut vreodata un asemenea orasel ciudat, cu strazi atat de stramte si cu atatea masini, cu atata verdeata - nu stiu unde incape sincer, pentru ca sunt numai bloculete si case din loc in loc - si in plus marea care sta intinsa la picioarele oraselului, amenintatoare si protectoare in acelasi timp. Doar ca Dora este prezenta peste tot. La fiecare terasa pe care o intalnesc, la fiecare geam care se deschide, fiecare femeie din cuplurile de indragostiti pe care le intalnesc, fiecare mamica ce isi tine copilasul de mana sau isi poarta pruncul in burtica, fiecare studenta, fiecare motociclista este Dora. Ochii ei sunt pretutindeni si sunt mereu la fel de veseli si de incantatori. La un moment dat vad o fetita mica plangand. A cazut si s-a julit in genunchi. Ma duc sa o ajut, iar ea imi arunca o privire ce ma loveste fix in plexul sufletului si ma face pe loc sa cad si eu din picioare. Este Dora, dar atat de frumoasa cum nu am mai vazut-o nicicand. Da, Dora este de o frumusete copilareasca oricum, insa atunci cand plange frumusetea ei devine absolut sublima. Nu imi amintesc sa fi vazut o faptura mai frumoasa decat ea plangand. Ii sterg lacrimile de pe obraz, le strang in pumn si o rog sa intinda mana. Ii picur o lacrima in palma ei mica, un graunte de apa sarata care face ca tristetea sa-i fuga de pe fata si pe ea sa alerge catre mama ei. Mi se pare incredibil cum stie sa se bucure de grauntele de bucurie care i s-a dat. Dar nu eu sunt aici, ci ea. Locul acesta miroase a Dora, este al ei, iar vantul cand bate ii cauta despicatura rochiei, ploaia cand cade ii cauta decolteul, soarele ii cauta parul ca sa se ascunda in el. Soarele... Din nou atata soare. Peste tot este soare, imi intra in ochi, se oglindeste in fiecare fereastra si reuseste sa ma orbeasca, zidurile sunt uscate de soare, si brusc totul incepe sa se topeasca, luand o consistenta de asfalt topit. Imi pare ca simt presiunea fiecarei raze si ca incep sa ma cocosez sub atata apasare, iar linistea de mormant ce pare ca abia s-a asternut atarna si ea la greutatea momentului. Parca totul se compacta si va avea loc o implozie.
Insa incet-incet se face seara, si ma intorc la terasa de unde am plecat. Dora este in continuare cu prietenii ei, dar se pregatesc sa plece (se pare ca am nimerit la tanc). Ea se duce acasa si eu o urmaresc din nou. Se intinde in pat si schimba canalele la televizor pana cand adoarme... Se strange ca un covrig in canapeaua mica, iar eu iau o patura si o invelesc. Dupa o ora se trezeste si se duce ca teleghidata la bucatarie de unde se intoarce cu o cana mare de ceai si cu un pachet de biscuiti cu ciocolata. Isi ia o carte din biblioteca, aprinde veioza si citeste sorbind incet-incet din ceai si muscand usurel dintr-un biscuite. Dupa ce termina ceaiul se mai uita putintel la televizor, apoi ridica receptorul si vorbeste cu cineva. Se imbraca si pleaca. O urmaresc din nou. Suntem pe strada si mergem in pas grabit (mi se pare ca suntem in intarziere) pana ajungem in fata unui local. Intram si ea incepe sa vorbeasca incredibil de mult si de repede, rade din cand in cand, pare ca atinge ca in treacat genunchiul unuia dintre indivizii cu care discuta. Bea putintel, danseaza putintel, dupa care ii lasa pe toti sa o priveasca lacomi in timp ce ea paraseste localul. Se duce aiurea pe strazi si in acele momente o privesc cum numai eu pot si o vad cum numai eu o stiu. Lacrimile ii curg siroaie pe obraz, iar ea se transforma din nou in cea mai frumoasa faptura pe care am vazut-o vreodata. Acum nu mai este soare, dar lacrimile ei lumineaza noaptea si o distrug. Nu mai vorbeste deloc, ci doar merge intruna, lasandu-se batuta de briza sarata a marii. Se opreste putin, se uita la valuri. Ele doua se stiu demult. Sunt amante, insa nimeni nu cunoaste acest secret. Stiu sa-si unduiasca soldurile in acelasi ritm, stiu sa isi inece lacrimile in acelasi fel, stiu sa bucure lumea prin simpla lor prezenta. Dar asta-seara ele se vor desparti. Lacrimile Dorei cad pe nisip si imediat un val vine sa le inghita. Dora se intoarce si pleaca. Nu va mai cuteza sa priveasca nicicand marea. Se intoarce in local de unde il alege pe individul caruia ii atinsese in treacat genunchii. Ies sa se plimbe, dar nu ajung la mare. Umbla aiurea pe strazi, iar in fata blocului ei colorat el cuteaza sa urce la ea. Se aude marea tot mai furioasa cum isi sparge valurile. Stau pe trotuarul din fata blocului si ma uit la fereastra de unde lumina tocmai s-a stins. Marea este tot mai furioasa, iar vantul incepe sa sparga geamuri. Acum vine si praful si incepe sa biciuie tot ce prinde. Peste toate rasare soarele care orbeste si topeste tot. Gelozia atinge extremul, iar pamantul se usuca de dorul ei. Totul pare ca este trist si mort, ca trecut prin foc. Dar nu este asa. Nu este deloc asa. Pentru ca Dora este fericita.

Ma trezesc, iar fata mea a luat urma cearsafului. Ma uit afara si este un intuneric sa-l tai cu cutitul. Noaptea nu s-a terminat inca...