2005 - Iadul (partea 3)

Ziua 45.

Inchipuie-ti sau nu, in Iad exista zile de sarbatoare. Iar cand sunt zile de sarbatoare, toata lumea este libera, nimeni nu lucreaza. Ieri a fost o asemenea zi.
Aflasem din ajun ca urmeaza sa fie o zi libera, dar ce presupune asta exact, nu mi-a explicat nimeni. Si, ca aproape toate lucrurile cu care am avut contact pe aici, a trebuit sa aflu pe pielea mea ce se intampla.
Dimineata. Cand m-am trezit credeam ca urma sa fie o zi la fel de “obisnuita” ca toate celelalte. Adica stii, cer galbui, cateva haine disparute, sarpele din gradina parand ca se antreneaza iar si iar pentru numarul cu marul, lucruri normale. In sfarsit, dupa micul dejun ies pe strada cu gandul sa profit din plin de ziua libera. Pana aici nimic iesit din comun: aceeasi liniste de mormant de pe strada mea. Incerc sa pornesc masina ca sa ajung cat mai repede in mijlocul evenimentelor (adica, dupa parerea mea, o parada, un concert, un foc de artificii, ceva-ceva trebuie sa fie, nu? doar este sarbatoare…). Insa masina nu porneste, frumusetea mea rosie nu vrea sa se urneasca din loc sub nici o forma. Prima data cand se intampla asa ceva, nu pot sa cred, si e nou-nouta! Ma gandeam la scandalul-monstru pe care urma sa-l fac celor care mi-au vandut mia de cai putere, cand realizez pentru prima data ca toate, dar toate masinile de pe strada erau acolo. Nu lipsea nici una si era pentru intaia oara cand le vedeam pe toate in acelasi timp parcate. Ceea ce insemna un singur lucru: toata lumea era acasa. Evident, m-am dus la vecinii mei cu care m-am imprietenit cat de cat (o pereche de dracusori iubareti si simpatici, carora le imprumut din cand in cand masina de tuns iarba neagra, dar si eu le mai folosesc asa, ocazional, piscina) sa-i intreb daca imi pot imprumuta masina lor. Sun, nimic. Insist, ma duc la usa din spate, tot nimic. Nu e nimeni acasa. De curiozitate sun si la casa urmatoare. Iar nimic. Absolut nimeni de pe strada nu este acasa. Neavand de ales, am pornit-o eu la picior pana in centru. Peste tot aceeasi nemiscare, nici tipenie de om sau drac, toate masinile pe loc, nu auzeai nici liliacul (ah, da, am uitat sa-ti povestesc ca aici nu exista muste, ci lilieci care sunt si mai enervanti ca mustele cateodata). Curios lucru, mai era si un frig patrunzator care simteam ca ma macina incetinel pana la os. Macar daca ar fi nins, insa probabil era mult prea ger ca sa fie zapada. Chiar am zarit o piatra crapand, de cat de frig era. S-a spart exact in fata mea, o piatra din pavaj, inainte sa calc pe ea. Crac! M-a si speriat, crezusem ca mi-au crapat pantofii mei cei noi din ultima colectie Gaultier.
In sfarsit, am admirat eu foarte interesat Iadul asta complet mort (sau inghetat daca vrei), am vizitat cateva cotloane la care nu am avusesem acces inainte (gen spatele ghiseului de la evidenta populatiei – mi-am gasit cererea de urgentare a recunoasterii mele drept drac deplin (zacea undeva aruncata pe jos) si am pus-o intre primele cereri care urmau sa fie procesate), am mancat pe gratis o inghetata cu aroma de tamaie (stiam chioscul unui smecheras care vindea pe sub mana diverse arome “interzise” – masina de inghetata nu mergea nici ea, insa la cat de frig era a fost suficient sa scot afara laptele ala aromat si sa-l pun intr-un cornet, ca direct inghetata s-a facut), am cascat gura la multimea de suflete care astepta la coada sa intre in Iad, insa nu puteau, pentru ca dracii de vamesi inchisesera toate portile, dupa care, abia mai tarandu-mi picioarele, m-am indreptat catre casa. In drum am gasit un pisoi negru ca un taciune. Era zgribulit si amarat ca vai de el, iar cand m-a vazut, a fugit fericit catre mine. Cum era singura fiinta vie pe care o intalnisem, si cum l-am vazut si asa, tremurand, nu am putut sa nu-l iau cu mine acasa.
Cand am intrat pe poarta, am realizat ca sarpele era in aceeasi pozitie ca si atunci cand am plecat. Pasamite dormea. In sfarsit, am pasit infrigurat pragul casutei mele, visand la patul meu cald, cand am vazut ca se innopteaza brusc. Initial m-am bucurat, zicandu-mi ca poate se face noapte special pentru mine, ca sa trag un somn bun. Am lasat pisoiul in bucatarie, i-am pus un castron cu lapte sa manance, dupa care m-am trantit in pat si am adormit instantaneu. Auzeam ca prin vis agitatia de afara, lumea misunand in graba, copii tipand, draci claxonand, insa ma simteam mult prea obosit ca sa ma scol din patul meu. Asa ca am adormit ca un prunc in patul meu moale.
M-a trezit brusc (nu stiu dupa cat timp) televizorul. Nu stiu cum de s-a aprins singur, insa ce m-a frapat mai tare era ca ziceau intruna numele meu. Apoi am vazut imagini cu mine plimbandu-ma singur de nebun pe strazile pustii, cu mine mancand inghetata cu aroma de tamaie, cu mine punandu-mi cererea de indracire in fruntea celorlalte cereri, cu mine speriat cand a crapat piatra din pavaj, cu mine luand pisoiul… A urmat un fel de talk-show in care eu eram criticat, luat in ras, aparat de diversi ciudati care isi dadeau cu parerea. Intr-un tarziu mi-am dat seama ce era nelalocul lui. Tot programul asta era numai si numai pentru mine. Crainicii nu spuneau “dragi telespectatori”, ci “draga R.A.”, urmau pauze de reclame numai cu produse pe care le cumparam eu, si in plus, undeva intr-un colt al ecranului se derulau imagini cu oameni petrecand intr-un super parc de distractii. Adica, nu ma intelege gresit, din cate am vazut eu la TV, ce aveau acolo nu se putea compara cu nimic din ce stiam. Gandeste-te la cel mai mare parc de distractii pe care l-ai vazut in viata ta de pamantean, inmulteste-l cu vreo…666 de ori sa zicem si tot esti de cel putin 666 de ori mai departe fata de ceea ce se intampla acolo. Toata lumea din Iad era acolo petrecand (sau facand emisiuni TV). Am zarit niste montagne-russe-uri incredibile, cu niste intoarceri si accelerari care imi faceau mie rau doar privindu-le, un tutuki splash care te facea leoarca si pe dinafara si pe dinauntru, un ditamai turnul de cadere libera care te cam scutura de bani (am vazut in direct cum i-a cazut unuia parul din cauza acceleratiei prea bruste), un bungee jumping care se lauda ca atingea norisorii celor mai de jos (sau ma rog, in acceptiunea pamanteana, cei mai de sus) ingeri din Rai, apoi carusele cu tot felul de inorogi, dragoni descopitati sau masini zburatoare medievale, case ale surprizelor cat palatele din povesti si cate si mai cate altele. Dupa catva timp a urmat focul de artificii. Ceva fantastic, credeam ca ia foc cerul, asa ceva nu-mi mai fusese dat sa vad (si nici asa nu vedeam pe viu, pentru ca eram tintuit in patul meu in fata televizorului). La final insa, surpriza, toata lumea mi-a scandat numele in cor si a aparut un mare “MULTUMIM” facut din artificii. Apoi liniste totala.
Ce se intamplase de fapt?
Daca la inceput mi se paruse ca eram un fel de erou al zilei, de fapt eram pierzatorul zilei. In ziua de libera toata lumea doarme, absolut tot Iadul, incepand cu vremea, plantele, animalele, oamenii, dracii si toate celelalte masinarii. Totul cu exceptia unui pisoi negru, care “dicteaza” ziua de pauza. Cand pisoiul negru intra intr-o casa, ziua de pauza se termina si incepe noaptea de sarbatoare. Altfel, ziua de pauza poate sa dureze si la nesfarsit (desi cica nu s-a intamplat niciodata pana acum). Ideea este ca toata lumea doarme (si cand spun doarme, atunci doarme tun) in ziua asta pentru ca altfel nu este posibila participarea la petrecere. Pe de alta parte, daca nu ia nimeni pisoiul negru, nu exista sarbatoare. Cica distractia din asemenea seri este atat de buna, ca nu se poate compara cu nimic altceva, nici chiar cu nectarul din rai sau cu inghetata cu aroma de tamaie. Cu toate astea se nimereste mai mereu cate un nenorocit (de data asta s-a intamplat sa fiu eu) care umbla de nebun pe strazi si gaseste pisoiul negru. Petrecerea se va tine in mod evident fara el, dar ii va fi adus un sincer omagiu. Adica, pentru ca nimeni altcineva nu este acasa in asemenea nopti, programul TV ii va fi dedicat in intregime celui care a fost indestul de fraier cat sa ramana treaz de-a lungul zilei libere.
Dimineata, cand m-am dus la birou, am gasit cutia postala plina, casuta de email depasise limita maxima admisa de mesaje, iar secretarele mele erau innebunite de telefoanele care sunau intruna. Am deschis un email la intamplare. “Multumim”. Asta contineau toate mail-urile si toate scrisorile. Toata lumea se distrase. Datorita mie toata lumea se simtise bine. In schimb eu cu ce m-am ales? Cu un pisoi negru care imi face mizerie prin casa (apropo, nu stiu cum se face ca hainele pe care a facut pipi – pentru ca da, a facut si asta – nu vor sa dispara deloc), cu o frumusete de raceala de la frigul pe care l-am indurat, cu febra musculara de la mers, si cu un somn adanc in cea mai frumoasa noapte din Iad…
M-am lasat putintel pe spate in scaunul meu de director, gandindu-ma la “minunatia” de zi si de noapte pe care le avusesem… Intr-un tarziu, probabil stimulat de masajul scaunului, geniul care m-a dus asa de repede in gratiile Satanei m-a lovit din nou:
“Astazi toata lumea lucreaza totusi. Azi pot sa-mi iau EU zi libera…”


Ziua 53.

Acum vreo 4 zile am primit o scrisoare. Scrisori, facturi, reclame primesc eu multe. Insa de data asta era ceva intr-adevar special. Scrisoarea incepea cu “Stimate Domnule Drac RA” apoi urmau cateva paragrafe de cuvinte de umplutura, dupa care urmatoarele cuvinte (le reproduc exact):

“In urma recomandarii colegului si prietenului dvs Vermont Jovendi sunteti numit ca in doua zile de la primirea prezentei scrisori sa va ocupati personal de serviciile postale ale Iadului. Sarcina dvs va tine exact 24 de ore, timp in care va veti ocupa de toate aspectele postei. Trebuie mentionat ca datorita activitatii impresionante pe care o desfasurati, ati fost de asemenea numit pentru a va ocupa de posta personala a lui Dumnezeu, in acelasi interval de timp ca cel mentionat mai sus.
Pentru a va prelua functia, veti renunta din proprie initiativa la o zi platita la locul dvs de munca (in timpul acestor 24 de ore, nici un bonus cum ar fi cresterea rapida a parului nu va fi acordat). Activitatea dvs se va desfasura la sediul nostru din Drumul Raiului 777, unde va veti prezenta la ora 6:00.
Dupa satisfacerea stagiului, sunteti liber sa numiti pe oricine doriti a va prelua indatoririle.
Cu stima,
Conducerea Iadului

Nota: Nu exista documentatie disponibila pentru a va explica indatoririle ce trebuie indeplinite de dvs, iar accesul nu va va fi permis in sediul nostru inainte de data si ora mentionate mai sus.”


Pentru moment am crezut ca este o gluma proasta, insa am vazut urma inconfundabila a copitei Satanei pe scrisoare, asa ca era cu siguranta autentica.
Intrebari peste intrebari mi-au venit in cap, cum ar fi: oare trebuie doar sa sortez scrisorile sau sa fac si pe postasul? De unde vin scrisorile? Dumnezeu primeste scrisori? O avea prieteni? Sau vreo amanta? Sau se converseaza cu Satana in persoana? Oare o sa am dreptul la pauza de masa? Cine dracu este Vermont Jovendi?
In sfarsit, cele 2 zile de ragaz au trecut cat ai bate din palme, asa ca la ora si data stabilita ma aflam pe Drumul Raiului (o strada foarte cocheta, cu piatra cubica in loc de asfalt, numai cu case de epoca care aveau fatade rococo, cu copaci cu trunchiul negru ca taciunele si cu gradini care aveau cea mai verde iarba pe care o vazusem eu vreodata de cand ma stiu – si ma stiu de multa vreme). La numarul 777 era o casa care nu diferea cu mult fata de celelalte de pe strada.
Am sunat, usa s-a deschis singura, am fost directionat catre niste scari care coborau. Si coborau. Si coborau. Cred ca vreo 36 de minute am coborat in continuu. Am deschis o usa cu zavor de metal mai vechi cred decat Satana insusi si in fata mea s-a deschis infernul. Crede-ma, pe loc mi-am explicat o groaza de lucruri, cum ar fi de ce nici una dintre scrisorile mele nu a ajuns unde trebuie sau de ce nu am primit nici o scrisoare de la tine. La fel mi-am explicat de ce facturile si documentele importante sunt trimise prin curieri, iar in ceea ce priveste reclamele, tot timpul exista amarati care fac un ban cinstit in felul asta.
Insa ce era de m-a ingrozit in halul asta? Pai era o sala de marimea a vreo 5 stadioane de fotbal (la o prima estimare) plina de scrisori. Am umblat putin printre muntii de scrisori si nu am gasit nici un fel de sortare, eventual pe destinatar sau expeditor. Acuma, ce trebuie sa fac eu cu ele? Niciunde nici un semn, nimic. Doar cateva fante in ziduri cu diverse inscriptii deasupra: cartierul Foc Bland, cartierul Draconilor, strada Mizantropia (asta e o strada lunga de tot, o stiu bine). Aha, deci e simplu. Iau scrisorile, ma uit la adresele destinatarilor si le arunc in fantele astea. Nu ar trebui sa fie prea greu. Mi-am suflecat manecile si m-am apucat de treaba. Insa de fiecare data cand introduceam o scrisoare, o alta fanta scuipa afara alta scrisoare (se pare ca sala era ultraplina si mai era o groaza de scrisori in “coada de asteptare” care asteptau sa intre in sala de triere). Asa ca maldarele de scrisori nu se terminau niciodata. Mai mult, eu nici nu stiam prea bine strazile (Iadul este o metropola destul de mare), si in plus nu eram muncitor calificat pentru treaba asta. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, nimeni care face treaba asta nu este specializat pentru ea, pentru ca eu am fost “propus” sa o fac, iar eu la randul meu trebuie sa propun pe cineva. Nici nu-i de mirare ca in felul asta aproape nici o scrisoare nu ajunge unde trebuie.
O chestie interesanta s-a intamplat cand am dat peste o scrisoare care trebuia sa ajunga in Rai – mi-am amintit instantaneu de scrisorile pe care ti le scriam eu. Am cautat peste tot o fanta peste care sa scrie Rai, insa evident ca nu exista asa ceva. Pana la urma m-am scarpinat in cap, am pus scrisoarea la fundul unui maldar si am continuat sortarea. Probabil ca asta a fost si soarta scrisorilor mele (desi mai am o sansa cu hainele care dispar). Scrisorile mele catre Rai… Rai, O Doamne!!!!! Trebuie sa ma ocup si de posta lui Dumnezeu!
Nici nu mi-am terminat bine gandul ca o trapa s-a deschis in podea la vreo 2 pasi de mine si am coborat pe niste trepte pana intr-o incapere asemanatoare cu cea cu un etaj mai sus. Erau totusi unele diferente, de exemplu fantele din perete aveau alte insemne, cum ar fi: “Dorinte Materiale”, “Dorinte Imateriale”, “Probleme Existentiale”, “Laude”, etc. Asta ce inseamna, ca eu trebuie sa citesc toate scrisorile si sa le sortez? Dar ce-i cu scrisorile astea? Am luat una la intamplare si am inceput sa o citesc:
“Doamne Dumnezeule mare, te rog mult de tot, pazeste-l pe fratele meu de toate cele rele si fa ca sa-si indeplineasca visul si sa ajunga faimos. Si te rog iarta-ma pentru ca ieri am dat foc cozii pisicii. Chiar nu am vrut.”
Aha, deci scrisorile astea sunt rugaciuni ale pamantenilor. Auzi la el, asta nu vrea cam multe? Si in plus, la ce sa-l pun? La materiale? La imateriale? Ca le-a combinat. Ia mai bine o rup si o las deoparte. Sa isi puna mai intai gandurile si dorintele in ordine si pe urma sa faca o rugaciune ca lumea, ce Dumnezeu! Si uita-te la el, mie imi ghiortaie aici matele de foame, iar el are probleme existentiale! El are tot timpul sa se roage, eu nici macar o pauza de masa ca lumea nu am.
Am continuat sa citesc rugaciuni si sa incerc sa le sortez, insa cam toate ma revoltau cu cererile lor si asa ca pana la sfarsitul zilei tot ce faceam era sa ma distrez de ce grozavii scriau prin ele. Am reusit sa pun cred ca vreo 7 in fante, si nici alea nu cred ca le-am pus bine. Timpul a trecut pe nesimtite si am uitat ca mai trebuia sa ma ocup totusi inca putin si de posta Iadului.
In sfarsit, la un moment dat s-a stins lumina brusc si s-a deschis o usa. Am pasit dincolo de ea si m-am trezit in strada, in fata casei in care intrasem. Era a doua zi dimineata. Ora 6:00. Cand sa deschid poarta ca sa trec de gard, in fata mea apare un curier pe bicicleta, cu un formular in mana. Imi pune un pix in brate si ma roaga sa-mi pun semnatura pe un vraf de formulare care spuneau ca declar pe propria raspundere ca mi-am indeplinit cat am putut mai bine indatoriririle si ca nu o sa mai solicit asemenea pozitie pentru cel putin 66 de ani (la dracu, daca ar fi dupa mine nu as mai solicita-o niciodata, insa o sa vin peste 66 de ani de curiozitate sa vad cum sta treaba). In final, se cerea sa recomand pe cineva care sa-mi continue munca, peste 2 zile. Primul care mi-a venit in minte a fost vecinul meu care ii da drumul mereu catelului la mine in gradina si ma trezesc cu o groaza de surprize (mai am si iarba neagra, asa ca atunci rahatul cainelui ramane aproape nevazut pana calc pe el). I-am scris numele si apoi curierul a plecat.
M-am dus acasa fericit sa ma intind in pat si sa ma culc. Ziua pe care am petrecut-o a fost extrem de obositoare, insa cel putin mi-a explicat multe lucruri, cum ar fi de ce nu asculta Dumnezeu toate rugaciunile pamantenilor sau mai bine zis, de ce asa putine rugaciuni sunt ascultate. Ma intreb cine a fost desteptul care a lasat pe mana Iadului gestiunea rugaciunilor…
Cand ajung acasa, observ ca in cutie aveam o alta scrisoare (sosita prin curier, evident – compania mea se respecta, asa ca nu foloseste serviciile postale). Trebuia sa ma duc la serviciu. Mi-am luat cam multe zile libere in ultimul timp si sefii cei mari m-au amenintat ca ma dau afara daca nu apar azi la o sedinta cu ei. Excelent, de parca nu Satana in persoana ar fi semnat cererea sa satisfac serviciile postale! Iar acum vrea sa-i dau explicatii cu ce am facut ieri. Haida de! Asta e prea de tot! Doar dobitocul de Vermont Jovendi este de vina, daca aflu cine este si il prind ii rup picioarele!


Ziua 75.

Zilele trecute eram la birou. Una din secretare imi face legatura cu un oarecare domn de la Invatamant. Ce treaba am eu cu invatamantul? Din politete, dar mai ales din curiozitate, am raspuns. Respectivul era unul dintre cei mai importanti directori din cate am inteles eu de la el, totusi cred ca se lauda, pentru ca un director nu se ocupa cu porcarii de-astea mici, gen dat telefoane la diversi. Ce voia de la mine insa, m-a lasat cu gura cascata. Avand in vedere ca acum sunt drac in toata puterea cuvantului (am uitat sa precizez ca in urma zilei libere, mi-au lasat cererea printre primele, asa ca la cateva zile mai apoi aveam pasaport de drac si toate actele in regula), trebuie sa urmez cursuri de indracire. Si pentru ca probabil nu stiu in ce directie sa o apuc cu cele dracesti (mi-a povestit dansul ceva despre obligatiile mele de drac si de categoriile in care se incadreaza – mai tin minte doar cateva – posedare, batjocura, bantuire, paza…si cam atat), ma invita sa iau parte la cateva cursuri de orientare. Nici nu m-a intrebat daca accept, pur si simplu a stabilit o intalnire cu mine in ziua cutare la locul cutare.
Evident ca m-am dus.
Am fost foarte uimit sa vad ca domnul respectiv nu era drac. Era nespus de amabil insa si imbracat de epoca – joben, frac, pantofi de lac, ce mai, un adevarat pinguin, daca as fi rautacios. Si in fond sunt drac, deci de ce nu as fi rautacios? M-a condus inauntrul unei cladiri pe langa care treceam zi de zi in drum spre serviciu, dar habar nu aveam ca acolo este centrul de indracire. De fapt am aflat ca acolo era doar sediul central – cursurile se tin in cele mai diverse colturi ale Iadului. Am fost asezat frumos la un pupitru, intr-o clasa foarte moderna, cu retroproiector, cu cateva echipamente electronice (am putut zari sigla firmei mele pe cateva, hehe) si mai ales cu o gramada de draci care asistau prezentarea ce dadea sa inceapa.
A aparut o doamna destul de draguta (nici ea nu era diavolita, ci era om normal), care dupa ce s-a prezentat, a stins luminile cu o bataie din palme si apoi a pornit proiectorul. Prezentarea era destul de lejera, in powerpoint am observat eu, insa era facuta in asa fel incat sa priceapa si dracul de rand ce voia sa zica. Povestea despre evolutia unui suflet in Iad si despre nenumaratele posibilitati pe care le are un drac care a urmat cursurile lor fata de altii “normali”. Prezenta si directiile pe care le putea urma un drac, in mare erau cele spuse de domnul care m-a sunat, insa de departe cea mai atractiva mi s-a parut bantuirea. Din cate am inteles eu, la bantuire te asociezi uneori cu ingeri din Rai, ceea ce mi se pare deosebit de interesant – poate te intalnesc si eu pe tine in sfarsit, amice. Pretul cursurilor era cam piperat totusi – trebuie sa stai fara coarne (adica sa scoti banii pe ele) aproximativ 666 zile – insa am acceptat – am si alte modalitati de a face bani oricum.
Acum sunt asa de insufletit pentru ca azi am avut primul curs – cel introductiv in arta bantuirii, si de-abia astept sa povestesc.
Profesorul era tot om, iar asta a fost prima mea intrebare: de ce toti profesorii de acolo sunt oameni si nu draci? Raspunsul a fost pe cat de simplu, pe atat de evident: cursurile erau pregatite pentru a “lovi” in oameni, si cine le stie mai bine slabiciunile decat ei insisi? Lamurit fiind de acest aspect, am lasat pe dom’ Profesor sa continue. De obicei partile introductive sunt cuvinte goale care umplu timpul, asa ca nu le-am dat prea mare atentie. Mai interesant a fost cand s-a ajuns la arta furisatului pe la spatele ingerilor pazitori ale oamenilor. Iar aici ni s-a aratat o demonstratie filmata de pe pamant. Ingerul saracul fusese ametit inainte cu nitica tamaie, cand nefericitul de om intrase in biserica. Apoi, in timp ce ingerasul visa la al 9-lea Cer, diavolul pus sa demonstreze (haha, iar am gasit un cuvant excelent – demon-stratie) s-a strecurat exact intre aripile zburatorului, acolo unde intra in corp, intre omoplati. Evident ca aceasta dovada de maiestrie a fost intampinata cu aplauze si strigate de reusita, insa iarasi mi-a venit o intrebare in gand: de ce s-ar aseza un drac in spatele unui inger pazitor? Dom’ Profesor s-a uitat lung la mine, dupa care a derulat putintel caseta inainte si a dat play. Dracusorul, asezat confortabil in spatele ingerasului, dadea ordine ingerasului. Culmea este ca ingerasul le asculta, crezand ca este vocea vreunui mai-mare de-al lui. Dar aici m-am vazut nevoit sa intervin din nou si sa intreb ce legatura are cursul pe care-l urmam noi cu ce ne-a aratat el? Pentru ca mie mi se parea ca partea asta tinea de posedare. Sau poate batjocura, insa in nici un caz bantuire. Dom’ Profesor a parut ca se enerveaza putintel, insa a arborat un calm glacial cu care mi-a spus ca acesta este un curs introductiv, menit sa ne pregateasca pentru ce este mai rau. Nu stim niciodata cand vom avea nevoie de cunostintele pe care le dobandim. Am fost destul de satisfacut de raspuns, in fond imi doresc sa invat cat mai multe lucruri, asa ca l-am lasat sa continue.
Nu o sa redau aici intregul curs, pentru ca ar fi plictisitor, insa am sa prezint una dintre partile interesante: am fost invatati (sau in sfarsit, suntem in curs de invatare) cum sa reactionam instantaneu la cuvintele sau gandurile oamenilor. Adica ni s-a dat un ditamai ceaslovul (eu am crezut ca este dictionar si nu am fost prea departe de adevar) cu ganduri si cuvinte, iar in loc de explicatii avea actiunile ce trebuie infaptuite la auzul sau intuitul cuvintelor sau gandurilor respective. Mi se pare criminal sa inveti definitiile din scoarta in scoarta, si nu numai sa le inveti, ci si sa reactionezi instantaneu (in mai putin de o miime de nanosecunda) la ele. Mi s-a pus in vedere ca nu mai sunt om, ci sunt drac, iar dracii au diverse “puteri” ce fac diferenta intre ei si oameni. Nu stiu ce a vrut sa zica, pentru ca eu personal, in afara de coada, coarne si un corp mult mai suplu si muschiulos (apropo, acum nu mai trebuie sa ma duc la sala, si nu am nici cea mai vaga idee cum de ma mentin asa), nu prea vad nici o diferenta intre starea mea anterioara de om si cea de drac. Dar sa trecem peste acest mic amanunt. Iarasi ni s-a pus un exemplu filmat, care ne-a dat pe spate de ras la propriu: la munte, intr-o camera de hotel, noaptea, viscolul suiera cumplit afara, 3 prieteni aflati la varsta cand credinta lor este cea mai puternica, la varsta cand simt ca pot cuceri lumea, stateau si discutau despre fantome, draci, ingeri, Dumnezeu, Satana si toate cele. La un moment dat unul dintre ei spune: eu nu cred in fantome! Aici a fost nevoie ca secventa sa fie data cu incetinitorul, pentru ca tanarul nici nu a apucat bine sa termine cuvintele, ca un drac ce bantuia hotelul a aparut de niciunde si a deschis larg ferestrele camerei, lasand viscolul sa intre peste cei 3. Acum am ras de ne-am prapadit: in parte pentru ca odata cu dracul aparuse si un inger enervat de gandul baiatului, care s-a certat indelung cu demonul ca sa fie el lasat sa deschida geamurile (pana la urma le-au deschis impreuna, frateste), iar pe de alta parte pentru ca timp de vreo 10 minute cei trei au tacut tampi, cu viscolul aducand zapada peste ei. Nici unul nu era in stare sa scoata vreun cuvant, iar primul care a ingaimat ceva a scos cele mai inteligente cuvinte pentru situatia respectiva: “Voua nu va este frig?”.
Ce pot sa zic, cred ca din ce am povestit, cursurile par foarte promitatoare. De-abia astept sa vina urmatorul. Am acum in fata programa si vad ca trebuie sa dau un examen. EXAMEN? Din ce oare? Mai jos scrie asa: “Materia de examen reprezinta tot ceea ce se spune in sala de curs. Nu exista notite, iar materialul ce va este inmanat de catre profesor poate fi cerut inapoi fara vreo instiintare prealabila.” Ce ma fac? Nu am fost foarte atent la tot ce s-a zis. Iar ceaslovul ala dau pariu ca trebuie invatat si cat mai repede (dom’ Profesor il poate cere inapoi in orice moment). Nu se poate sa pic examenul, doar mi-am tocit coarnele pentru cursul asta! Trebuie sa existe o modalitate sa trec usor examenul. Am ceva timp sa ma gandesc la asta.
Hmmmm, pana una-alta cred ca data urmatoare vin cu reportofonul dupa mine.