2008 Martie 2 - Brown

Ies din bar. Am baut mult prea mult. Trantesc pe dinafara usa barului si ies in strada, intr-o strada pe care nu o recunosc, cu oameni straini. Unde sunt? Ce s-a intamplat acolo, inauntru? Ceva rau, ceva frumos, dar totodata nedrept. Stiu clipa asta! O voi recunoaste peste ani ca fiind clipa nasterii mele ! O fiinta prematura ce a trebuit sa moara in viata dinainte dupa ce s-a nascut... Legand firele vietilor intrepatrunse judec nedreptatea ce a avut loc ca fiind condamnabila, insa mult prea putin in comparatie cu motivul mortii pre-post-natale. Vuietul strazii animate din noapte ma trage inapoi. Pornesc in susul strazii si ma uit la mobil: este ora 4 dimineata, intr-o lume fara aer. Acum aproape alerg, imping betivi in drum, injur un tomberon, iar in final, vazand verdeata din mijlocul ramblei, ma trantesc pe o banca si incep sa respir oxigenul fabricat de copacii din jur doar pentru mine. Gandul se blocheaza intr-o singura buturuga: constiinta. Nedreptatea ma chinuie mai rau ca niste inchizitori, iar eu trebuie sa fac ceva. Ce e lumea asta? Ce? Eu pe ce drum apuc? Din obisnuinta si pentru a-mi elibera constiinta, ma spovedesc dumnezeului lumii mele, caruia i-am jurat credinta pana la moarte. Dar ea, stapana viselor mele pana mai cu o seara inainte, intruchiparea feminina a ideii mele de absolut - idee conturata doar prin credinta oarba, mai pura ca apa de izvor - ea nu este si dumnezeul noii mele lumi, asa ca-mi acorda o iertare falsa, bazata pe ipocrizia de a fi muritoare ca si mine - intr-o lume paralela sau necoplanara. Eu plang si ii multumesc, ridicandu-i osanale in viata mea cea noua. Dar multumirea mea este ca efectul imbracamintii electrizate la nivel macroscopic: descarcarile electrice au aceeasi natura ca si fulgerele, dar fara a fi nevoie sa te tii de paratraznet cand imbraci sau dezbraci un pulover. Din viitor vad cum momentul mortii vietii anterioare, dar cumva neterminate, se apropie tot mai mult. Zeitatea are drept de viata si de moarte, dar nu de alta viata si nu de alta moarte... Curand apocalipsa lumii anterioare se va infaptui, iar dumnezeul ei va fi principalul maestru papusar al ei.

2008 Martie 25 (inceputa pe Februarie 8) - Barul din Guadalajara

Barul din Guadalajara nu este decat un vers dintr-un cantec prost,
Un motiv simplu pentru un inceput cat de cat anost,
Dintr-o lume insorita prin coridoare mari de umbrele,
Si tot in soare clatita prin urme si cozi la tejghele.

Astfel citind micul calic plictisit de ninsoare,
Si-a pus mintea in rucsac si rucsacul in spinare,
Cartea dand-o de perete, din pagini el scoate cornete;
Prin raceala si prin fulgi se incalta-n palete.

Cascada de gheata ii prinde cand cade pioletul,
Brusc piticul descopera ca nu-i place violetul.
O mana degerata se crapa incet peste turturi
Tesutul se rupe, iar mintea ii cade-n abrupturi.

Cearsafuri placute ii mangaie burta si pieptul.
E cald. Optiunile ii sunt limitate de-a dreptul:
Placerea trebuie sa o accepte si-apoi sa o coase
Mangaind sani goi cu ciotul de carne si oase.

Visul il ia pe sus intr-un nor vitezoman,
Sarind fara parasuta din aeroplan -
Piticul renunta sa fie diferit de-a lui necunostinta
Si strivit intreg trece in nefiinta.

2008 Februarie 5 - nu eu

Ce frumos este cand nu ai limite, cand nu ai bariere, cand simti ca toata lumea poate fi a ta si nu ai nimic de-a face cu nimic!

Ce frumos este cand ai familia ta si esti mereu inconjurat de dragoste si dai la randul tau tot ce e mai bun din tine!

Ce frumos este sa le ai pe amandoua in acelasi timp! Dar cum poti sa te arzi si sa te uzi in acelasi timp? Amandoua sunt un bine dorit si un rau voit. Poate ca asta este provocarea societatii din ziua de azi. Este posibil ca peste vreo o suta de ani cei ca mine sa aiba cu totul si cu totul alte probleme. Asta nu ma opreste totusi sa-mi pun intrebari. Si sa visez...

Vad o mare pe care nu o pot cuprinde cu ochii si in apele careia alerg sa ma intalnesc cu infinitul. De fapt infinitul este la 200 de metri in larg, unde inot, fac pluta, ma scufund, urlu de bucurie si plang de fericire, dupa care ma intorc pe mal si ma usuc tremurand la caldura lunii. Imi las degetele de la picioare sa pieptene nisipul si apoi ma trantesc cu totul pe jos. Fac un ingeras din nisip, iar apoi plec la patul meu gol si rece in care ma voi preface ca dorm pana cand oboseala imi va plezni venele ce tin genele deschise...

Vad o familie frumoasa de care nu-mi pot dezlipi ochii. Vad duminici in parc cu vata de zahar si cu sotron, vad o sotie minunata si copii jucausi. Alerg impreuna cu piticii pe umeri in drum spre casa, unde ne asteapta o masa plina de bunatati. Dormim cu totii la pranz in patul nostru mare si cald, iar dupa-amiaza mancam ciocolata si ne jucam fel de fel de jocuri pe covor in sufragerie. Iar seara, dupa ce i-a culcat pe cei mici, ea vine langa mine si facem dragoste ca in prima zi cand ne-am indragostit. Apoi cadem epuizati si eu ma voi gandi la saptamana ce urmeaza in care nu voi mai fi eu, in care voi plati raiul sfarsitului de saptamana. Ma voi preface ca dorm pana cand oboseala imi va plezni venele ce tin genele deschise...

2007 Noiembrie 18 - Ora Care Nu Exista

E vorba despre ora care se anuleaza pe ea insasi. Este ora care nu spune nimic si care spune totul. Este ora ignorata de toata lumea si ora aflata in miezul lucrurilor (nu doar al noptii). Este ora cand ceasurile se inchid. Este ora la care pendulul nu tine cont de gravitatie. Este ora la care legile sunt incalcate, ora la care mintile zboara, ora la care se desfac scoartele scripturilor, ora la care se pregatesc exploziile. La ora aceasta a inceput...

Vantul. La ora aceasta a inceput Vantul. Este vantul care a pus punct in loc de puncte-puncte, este vantul care te tine in casa si-ti impodobeste imaginatia, este vantul care-ti invarte morisca fericirii, este vantul care-ti matura gandurile usoare, este vantul snob al dorintelor tale.
S-a intamplat intr-o astfel de zi, cu vant puternic si cer plumburiu. Statea pe o banca in parc, aplecat in fata, cu coatele pe genunchi si palmele impreunate. Fata ii era indreptata in jos, parca ar fi citit ceva scris pe asfalt. Dar asfaltul era colorat cu frunze moarte ce-si strigaul startul descompunerii prin culori tipatoare precum cantecul unei pasari de balta. In niciun caz nu citea ceva. Se gandea. Inregistra bataile de vant care-l clatinau, care-l bateau in paltonul gri-alburiu si-l faceau sa se sprijine mai mult intr-un picior decat in celalalt. Din cand in cand treceau oameni pe alee. Oameni putini si mai mereu singuri. Intr-o asemenea zi este oarecum normal - normal ca cei singuri sa ia in piept vantul. Este mult mai simplu sa infrunte singuri raceala unei lumi singuratice. Este oarecum ironic, pentru ca de fapt suntem singuri mai mereu - prizonieri ai propriei noastre minti. Nu putem evada din lumea noastra, dar ne putem imagina cum este in mintea celorlalti prin acest apendice al nostru, si anume inima. Inimna de alunga singuratatea, ne face sa credem ca mintile nu mai sunt prizoniere intr-un singur craniu. Iar aceasta este exact ceea ce avem nevoie, fiindca nu ne incalca orgoliul stapan (si posesiv) al fiintelor noastre si in acelasi timp ne confera apartenenta la un fel de constiinta colectiva in care conceptul de "eu" se confunda cu "noi". Astfel putem ignora ideea ca de fapt suntem singuri.
Cam acestea erau gandurile sale nescrise pe asfalt in timp ce vantul il batea tot mai tare. Statea singur pentru ca asa ii placea, nu pentru ca ar fi fost singur. De fapt era cel mai iubit si cel mai nedreptatit om de pe lume sa spuna ca este singur. Iar el, la randul sau, iubea atat de mult lumea (si nu doar lumea lui) incat ii placea mai mult decat orice sa ii respire aerul, sa o simta si sa o admire, sa se lase mangaiat de ea in orice fel si sa se faca simtit ca fiind parte organica din ea. Banca pe care statea ii amintea atatea incat ii era aproape o confidenta: il stia de cand era mic si se julea in genunchi, l-a vazut crescand si punandu-si intrebari despre rostul lumii, apoi l-a sprijinit in timp ce-si saruta iubita, i-a tinut si vazut crescand copiii, i-a topit lacrimile de necaz si de fericire, i-a fost martora ce-i scria jurnalul vietii lui.
La ora aceea gandurile sale il anulau pe el, iar omul iubit de toti devenea un nimeni sub actiunea lor. Iar el trebuia sa ramana cel stiut de toti. Altfel Vantul nu ar fi avut vreun rost.

Frunzele de pe asfalt au inceput sa danseze, vantul s-a intetit, omul a cazut, iar banca s-a asezat cu un picior in mintea lui.

2007 Octombrie 26 - In avion

Am vazut copaci stacojii
Pe margini de drumuri fara sens -
Am sufletul mic de-mbatare,
Am inima sarata in mare.

Cotesc aprig de volan
Si scena se schimba incet -
La dreapta izvoarele curg,
La dreapta se duce-un amurg.

Noaptea isi intra in drepturi
Intr-o lume fara legi -
Greierii cutreiera pianul,
Allah urzeste Coranul.

Zorii ma iau pe sus
Si ma aseaza dupa cortina -
Pijamaua se topeste usor -
Acum tre' sa joc un rol de actor.

2007 Octombrie 9 - Naturale

un crocodil
tiptil tiptil
musca din mar
si-apoi din par
rupe o craca
si o dezbraca
de frunzulite
si de-alunite
si-apoi se unge
iar masca-l strange
da-i bucuros
ca e lucios
si cand si-o scoate
el da pe spate
doi ponei, o albinuta
si-n plus o crocodiluta.

2007 Octombrie 7 - Toamna 2007

Toamna mea, dragostea mea,
Cum te strecori in sufletul meu?
Iti simt stropii reci si mici
Cazand pe tina ca o perdea.
Singur in mine desfac un careu
De cuvinte-ascutite ca un arici.
Cuvintele mele devin imagini,
Iar jocul se transforma usor
Precum toamna isi schimba ritmul
Ploii ei,
Si cenusiul devine imbietor:

(Mi-e foame!)
Iau norii si ii arunc direct in tigaie -
Sunt reci (stropii se-arunca pe valvataie)-
Peste presar o bruma de ceata,
Si gata! Pot sa mananc tot cu dulceata!

Amarul insa ma-nteapa in limba -
E cenusiul - nu s-a topit in tigaie...
Il inghit cu placerea cu care-o felina
Inghite o pulpa de-antilopa stramba.
Acum mintea mea se-nchide in baie,
Vreau doar sa dorm, trag de cortina!

2007 Iulie 26 - Somn...

Dorm. Vreau sa visez o lume in care sa uit de mine, o lume in care cascadele sa curga in simfonii uluitoare care fac sa se indoaie si cele mai tepene si terne suflete. In lumea asta a visului meu nu exista decat verdeata si racoare. Lumea mea este vegheata de un soare dulceag ce nu arde deloc, iar verdele este atat de crud incat ti se strepezesc dintii. Ma vad stand in iarba si dormitand. Ca prin vis soarele se joaca pe fata mea printre frunzele ce adie usurel in vant, ca prin vis ascult fosnetul lor acompaniat de orchestra zburatoarelor, ca prin vis izvorul ce curge pe langa mine se sparge in spectaculoase cascade, ca prin vis pierd momentul apusului si ma trezesc din nou dimineata in mijlocul aceluiasi paradis in care simfonia s-a schimbat, iar in loc de Smetana imi rasuna in urechi un acompaniament de Liszt. Si incep sa retraiesc din nou placerea de a merge descult prin iarba, placerea de a fi complet protejat pentru ca in lumea mea nu exista nimic rau, placerea de a asista la fantana mea dansatoare si cantatoare in acordurile sufletului meu, placerea de a ma retrage in cabanuta mea de lemn cu miros puternic de rasina de brad, placerea de a purta o palarie de paie si de a culege si mirosi flori, placerea de a plange in fata minunatiei naturii, placerea de a nu ravni la cunoastere, de a nu sti ce se afla dincolo de varfurile copacilor mei si dincolo de cascada mea, placerea de a uita cine sunt, placerea de a fi fericit in cel mai pur sens al cuvantului. Nu vreau sa ma trezesc din visul meu in care stau si ma joc cu formele norilor de pe cer. Nu vreau sa vad din nou lumea in care de obicei sa fii fericit inseamna sa faci compromisuri, desi... Desi poate ca lumea noastra este buna tocmai in acest sens, pentru ca acolo se contrabalanseaza toate extremele, poate ca acesta este de fapt adevarul lumii noastre - ca nu poti sta intr-un picior foarte mult fara sa te doara, de aceea trebuie sa faci compromisul sa-l folosesti si pe celalalt. Poate ca acceptarea acestui adevar inseamna de fapt fericirea. Cine stie?

2007 Iunie 28 - Ea si El

Am coborat la metrou, bucurandu-ma de aerul conditionat de tunelurile trenurilor subterane. Stiam ca metroul trebuie sa vina repede la ora aceasta (fiind dimineata), asa ca nu m-am asezat (de obicei nu ma asez). Totusi nu am putut sa nu observ cuplul care statea jos pe scaunele din statie: erau doi tineri, cam pe la 20 de ani, incaltati cu papuci de plastic, el in pantaloni scurti, ce pareau taiati dintr-un trening mai lung si cu un tricou negru, iar ea in niste colanti scurti si cu o bluza-maieu ce se lega dupa gat. Ea statea la el in brate, si pareau foarte dragastosi. El ii soptea ceva la ureche (posibil sa se fi certat inainte, iar el incerca sa o impace acum), iar ea il asculta si se lasa tot mai stransa in bratele lui. La un moment dat, tipul isi scoase picioarele din papuci.

Metroul intra brusc in statie, iar cei doi se ridicara de pe scaun. Am observat ca el ducea o punga. Intrara in metrou, se asezara pe doua scaune de data aceasta, ea scoase din punga un mar, iar el un ziar. Era ziarul zilnic al multimilor ce nu au idee asupra a ceea ce inseamna informatie. Oricum, el s-a apucat sa citeasca, iar ea musca vesela din marul mare si verde cat jumatate din fata ei. La un moment dat el i-a aratat un articol, ea a aruncat o privire fugara dupa care a inceput sa dea din cap cum ca a inteles. El a trecut la pagina a doua, iar ea a inceput sa-i vanture marul prin fata. El a deschis gura mare, iar ea i-a indesat marul intre dinti. Evident ca nu a putut musca bine din prima, asa ca fata i-a indesat si mai tare marul pe care in cele din urma dintii baiatului l-au perforat. Au inceput sa rada amandoi si sa se aplece unul catre celalalt.

A fost momentul in care metroul a intrat in prima statie - unde trebuia eu sa cobor. M-am dat jos gandindu-ma la cei doi. Ma intrebam ce faceau cei doi? Incotro se duceau? Care era relatia dintre ei? Cele 3-4 minute in care i-am putut observa nu au fost suficiente ca sa-mi raspund la aceste intrebari. In fond, pentru unii, intrebarile astea nu au raspuns in intreaga viata. Totusi am incercat sa-mi imaginez situatia lor... Au terminat liceul, s-au luat, stau in cine stie ce camera dintr-un apartament al familiei vreunuia dintre ei, ea a reusit sa ajunga vanzatoare la un butic de haine din Big Berceni, el cara lazi 200 de metri mai incolo. El trece des pe la buticul ei, si sunt bucurosi ca nu trebuie sa stea departe unul de celalalt. Probabil ca peste cativa ani vor inmulti populatia camerei in care stau, ea se va ingrasa, iar el o va bate pentru ca asa l-au invatat colegii de serviciu. Toate astea nu conteaza insa acum, pentru ca dragostea lor este pura si naiva, se vedea in ochii lor ca nu isi doreau nimic mai mult decat sa se aiba unul pe celalalt, ea sa-l hraneasca cu un mar, iar el sa-i arate noutatile din ziar...

2007 Iunie 27 - Iadul (partea 6)

Ziua ...

Oare mai stiu ce zi este? Am pierdut notiunea timpului, pentru ca de fapt, aici timpul nu prea are valoare. Ce valoare sa aiba cateva clipe cand stii ca esti nemuritor? Si totusi, nemurirea nu a probat-o nimeni, asa ca toti locatarii Iadului stau cu frica, ca poate totusi ar fi posibila moartea. Ce inseamna moartea pentru cineva care a murit? Nu se stie, iar intrebarea este tabu in aceasta lume plina de contradictii.

Aseara a avut loc un fenomen ce a intarit teama in randul hoardelor dracesti: o furtuna. Bun, furtuni a mai vazut toata lumea, dar asemenea furtuna le intrece de departe pe toate. As putea-o numi un fel de regina a furtunilor. Adica, nu vreau sa fiu gresit inteles, stiu ca mai exista uragane, tornade si alte fenomene asemanatoare, pe langa care furtuna de care va povestesc este nimic, un vanticel si o ploicica. Dar pentru categoria ei, a furtunilor de vara adica, ce s-a intamplat aseara a intrecut orice limita. Si mai este ceva... Conteaza foarte mult cum privesti furtuna.

Totul a inceput cu o noua zi ingrozitor de torida (deh, doar suntem in Iad) - nu mai stiu a cata la rand. Intrucat dura de ceva timp, nici prin gand nu trecea nimanui ca aceasta caldura va face altceva decat sa dureze si sa tot dureze pana se obisnuieste toata lumea cu ea, dupa care va disparea incetinel-incetinel. In definitiv asa se cam intampla cu toate lucrurile: vin peste tine si stau pe tine pana cand te-ai obisnuit si nu mai prezinti interes pentru ele, iar atunci isi iau talpasita tiptil-tiptil. Ei bine, aceasta caldura era mai perversa si nu se multumea doar sa stea pe capul nostru pana ne obisnuiam, asa ca a decis ca trebuie sa ne trezeasca putintel din toropeala si din topeala. Interesant este ca absolut nimeni nu banuia ce urma sa se intample, barometrele stateau la locul lor, lumea transpira in liniste si totul urma sa se cufunde linistit in bezna noptii. Eu toata dupa-amiaza citisem (fiindca am descoperit ca daca sunt mai cult, atunci parul meu din coada valoreaza mai mult, chiar mult mai mult - sunt tare curios cine stabileste toate mecanismele si scalele astea), iar la un moment dat mi s-a parut ca zaresc cu coada ochiului un puf alb de nor. Ei, mi-am zis, cum ar putea un norisor sa supravietuiasca in fata unui asemenea prapad? Si am continuat sa citesc mai departe. Cu toate acestea, samanta de furtuna fusese plantata in mintea mea.

Si a venit seara... Si s-a innoptat de-a binelea. Majoritatea dracimii ajunsese la casele ei, iar furtuna si-a zis ca acesta e momentul (dupa cum spuneam, caldura aceasta avea un spirit destul de subtil si de diavolesc in manifestare, pentru ca a asteptat ca toata lumea sa aiba locuri in primul rand, sa vada foarte bine ce se intampla si sa se infricoseze pe masura).

Am auzit un zgomot. Apoi altul. Si un altul. Mi-am zis ca tuna. M-am repezit la geam (si am simtit cum tremura). O fi cutremur? Cand ma uit mai bine, vad sarpele ce de obicei sta in marul din gradina, lipit cat era de lung pe gard. Era lipit bine bine, pentru ca parea aplatizat. Copacii erau indoiti de sale si faceau plecaciuni, iar iarba se facuse mocheta. Nu era nici un cutremur, iar tunetele erau prea departe ca sa se auda. Era vantul. Dar ce vant! Am zarit cativa nefericiti pe strada care alergau impinsi de vant. Unul a reusit sa se prinda de un stalp, insa doar pentru un moment, ca l-a scapat si a reinceput galopul. Erau rafale de vant ce indoiau totul in calea lor. Se vedea ca intentia nu era sa rupa ceva, ci doar sa-si arate muschii. Am coborat ochii catre cer, care era luminat de fulgere si trasnete. Casa se lumina si ea, dar din nou, nu auzeam nici un tunet. Foarte curios, pentru ca lumina era foarte puternica. Exact in momentul in care m-am intrebat de ce, un intreg tam-tam de tunete mi-a zgaltait timpanele. Ploaia incepuse, insa stropii erau purtati si ei de vant in palcuri razlete si fara nici o forma. Priveam tabloul acesta apocaliptic si imi spuneam ca asa arata o distrugere adevarata, nu ce facem noi, dracii. Am aflat mai tarziu ca vremea venea de la pamanteni, adica aici se reflecta exact ce se intampla acolo, pe Pamant; asa ca nu pot sa nu le acord tot respectul oamenilor pentru ce putere distructiva pot dezlantui. Vedeam vecinii mei stand infricosati la geam. Ii vedeam ca prin ceata, dar nu era ceata, ci praful purtat de vant care era atat de des incat incetosa toata atmosfera. Ma gandeam ca daca vecinii mei draci sunt infricosati (ei, care sunt nemuritori), cum or simti oamenii furtuna aceasta? Si am incercat sa-mi amintesc cum era cand eram om... Pe vremea aceea ma gandeam la viitor si la ce avea sa urmeze. Insa cand vezi o asemenea furtuna, ti-e greu sa nu-ti opresti intrebarea daca va mai urma ceva dupa. Nu, nu se poate sa nu supravietuiesc, iti spui. Dar daca mai tarziu, peste ani, va fi mai rau? Nu se poate sa fie mai rau, o sa mor pana se va face mai rau. Dar copiii? Dar nepotii? Ei ce vor apuca? Ei vor mai apuca ceva? Am realizat ipocrizia umana pe care o poarta toti. Se tem de moarte, dar cand vine vorba de ceva rau in viitor o iau ca pe o eliberare. Dar noi, dracii? Noi ce putem face? Chiar traim vesnic? Sau va veni si pentru noi o apocalipsa? Totusi pentru noi nu a scris nimeni nimic, nici o proorocire. Cine stie, poate e necesara o proorocire ca sa se intample ceva. O fi totul un proces de autosugestie?

Vantul a incetat la fel de brusc pe cat pornise, aducand cu el fulgerele. Acum ploaia a devenit regina, inundand strazile si rapaindu-i pe toti care au mai supravietuit si inca erau pe strazi. Ploaie de vara, nimic mai mult, a incetat dupa un sfert de ora. Norii, fulgerele si tunetele au plecat mai departe, sa terorizeze alt colt de Iad (si alt colt de pe Pamant).

Totul a reintrat in normal, dar caldura ne-a dat un ragaz: am deschis ferestrele larg si am inceput avid sa trag prin nari aerul racoros plin de ozon. Am respirat atat de intens, iar ozonul era atat de dens, incat narile mi s-au ranit si au inceput sa sangereze. Aceasta insa nu a fost singura rana lasata de furtuna: pe retina mi-a ramas inscrisa imaginea cu copacii facand plecaciuni umili. Era de fapt imaginea noastra, a dracimii, in fata puterii distructive ale oamenilor. Ei, daca si-ar pune in cap, l-ar rasturna si pe Scaraotchi si pe Dumnezeu deopotriva.

O singura problema ar aparea atunci: in cine sa mai creada?