din mare picura incet
nisipul cald
in cuart ce ticaie atent
pe langa drum.
arunca lumina in apa marii,
scufund-o-n fum!
nici dragostea nu isi va intoarce
pe drumul scufundarii
capul in scrum.
duminică, 27 mai 2007
2003 Octombrie 31 - In loc de "Buna Dimineata"
anarhia toamnei cade
peste frunze demodate...
pe buze sarutate si in ras luate
plansul le va strange
in roiuri de sange
si le va purta
le va intortochea
si apoi arunca
in culmea disperarii
pe asfaltul uitarii...
peste frunze demodate...
pe buze sarutate si in ras luate
plansul le va strange
in roiuri de sange
si le va purta
le va intortochea
si apoi arunca
in culmea disperarii
pe asfaltul uitarii...
2005 Mai 02 - Foarte frumos
Foarte Frumos.
Vinerea mare nu e mai departe de 2 ore. Eu nu am fost niciodata mai departe de cele sfinte ca acum. Nu simt nimic, nici o apropiere de nimic, nici un miracol de Invierea Domnului. Ma simt amortit, de plastic, ma simt intr-un film prost numai cu clisee. Iar maine, maine, Domnul nostru s-a jertfit pentru noi, a patimit pentru noi, a facut toate din dragoste pentru noi. Noi, oamenii. Poate ca intr-adevar trebuie sa fii Dumnezeu ca sa iti dai seama de ce meritam atata osteneala, pentru ca eu, ca om, nu vad. Da, de acord, avem lucruri frumoase, de iti vine sa plangi de fericire, insa avem cele mai negre, josnice, meschine, incredibile rautati. Iar cel mai rau este ca exista printre noi exemplare care vad toate astea si le simt la limita maxima a simturilor, si sufera incredibil, intrebandu-se la ce bun sunt toate astea, de ce exista asemenea lucruri, de ce exista, de ce existam? Si asa apare un rau de neagra nefericire care se varsa si izvoraste din el insusi, fara scapare, fara incetare… Exista fericire? Bolovani alunecosi in torentul rece si repede. Stai pe ei o secunda si apoi cazi din nou in apa si te uzi mai rau decat inainte.
Si totusi.
Fericirea mea am vazut-o in dragoste, am vazut-o in lucruri care imi place sa le fac, am vazut-o in lucrurile la care sunt eu cel mai bun. Dragoste am avut parte fara incetare timp de vreo 5 ani jumatate. Insa tot timpul am vrut mai mult, am vrut sa fac ceea ce-mi place, am vrut sa am satisfactia ca sunt cel mai bun, asa ca am cautat cu toate puterile mele acel “ceva” care sa imi aduca si asta. Poate era suficient sa ma multumesc cu ce am. Multi ar fi ales asta in locul meu. Dar nu, pentru ca nefericirea ma poarta in continuu si ma tavaleste fara incetare, am cautat perfectiunea, am cautat sa imi aduc si orgoliul la inaltimea multumirii sufletesti. Am gasit lucrul lipsit de rutina care imi place si la care sunt cel mai bun dintre cei asemenea mie, orgoliul meu a atins limita paroxismului, incantarea lui depaseste orice inchipuire, pentru ca aici sunt cel mai bun, sunt respectat ca cel mai bun, multumirile imi sunt adresate mie, laudele mie, asa ca increderea in mine nu a fost niciodata atat de mult timp constanta si atat de sus. Si totusi sufletul imi plange, sangerez in mine, ma coagulez intr-o morula de sange albastru de mandru nefericit, pana cand nu o sa mai pot, pentru ca acum, da acum, simt cum imi lipseste dragostea. Si mai rau, imaginatia controlata de sufletul meu infierbantat de dor ma poarta catre taramuri in care cele mai intunecate vise chiar se intampla. Daca pierd dragostea - painea mea – acum, atunci Dumnezeu nu mai ma poate face credincios nicicand.
Lumea.
Sunt aici intr-o tara de oameni fantastic de nepasatori, de oameni care stiu sa isi traiasca nepasarea si sa fie fericiti, fara sa se dea de ceasul mortii cu greturi existentiale sau de alta natura. Sunt nevoit sa ii tolerez si sa ader din cand in cand la incredibilul lor stil de “dolce far niente” in care se complac, insa ca ei nu pot fi nicicand. Nu pot fi nici ca romanii de aici, cei cu care ar trebui sa am cele mai stranse legaturi, pentru ca avem cel putin aceeasi limba si cat de cat aceeasi origine. Desi, de multe ori as prefera sa nu avem aceleasi origini, as prefera sa nu vorbim aceeasi limba, pentru ca ii simt de multe ori mai straini decat strainii de aici. Cu unii pur si simplu nu exista compatibilitate, nu impartim aceleasi idei, comunicarea se cheama urlat de pe malul tau, fara sa te obosesti sa treci podul. Altii sunt atat de ipocriti ca pur si simplu nu-i suport sa-i am prin preajma. Mai sunt altii extrem de plictisitori si de tacuti, care accepta absolut tot ce li se pune pe paine. Si desi sunt neamul meu, ii dispretuiesc in mod sincer pentru ca lumea de plastic in care au venit pentru o “viata mai buna” i-a transformat si pe ei in caractere de plastic, tocmai buni de pus in piesa fara comentarii. Si oh, Doamne, incerc, chiar incerc sa nu ma gandesc cu groaza ca ei voi fi cei alaturi de care voi petrece Sfintele Pasti, incerc sa accept gandul teribil ca ei imi vor fi cele mai apropiate persoane in momentele in care familia ar trebui sa fie in locul lor. Si in astfel de momente, in care imi opresc lacrimile sa imi izbucneasca pe obraz, caut alinare la iubirea vietii mele, caut un simplu “mi-e dor”, caut un simplu “te iubesc”, caut orice semn care sa imi spuna ca cea cu care mi-am unit viata in fata lui Dumnezeu are nevoie de mine… Iar Ea imi raspunde sa nu ma mai plang.
Nu ma mai plang, voi sarbatori aceasta sarbatoare incarcata de mai multe semnificatii decat majoritatea oamenii inteleg incercand sa ma simt bine, sa deschid cateva canale de comunicare, sa nu plec cu pareri preconcepute. Imi urez mult noroc.
Realitatea.
Cica realitatea poate fi la fel de bine un vis. As fi vrut atat de tare sa fie un vis, un vis frumos acum. Insa realitatea imi spune ca cel mai frumos vis al meu se poate implini doar daca sunt mort. Nu plec cu idei preconcepute, nu am nici cea mai mica urma de indoiala asupra lucrurilor pe care le percep, asta este pentru mine realitatea acum. Un vis oribil din care tot sper sa ma trezesc. M-am straduit 24 de ore sa caut sa ma adaptez in visul asta si sa il fac sa devina frumos. Dar nu, totul s-a facut de asa natura incat sa ma ingroape si mai mult in mizeria mea, sa ma tavaleasca si mai tare in propria-mi suferinta, sa ma calce in picioare si sa-mi deschida cele mai dureroase rani, sa imi ingradeasca si mai mult dorinta mea de obiectivitate si bunavointa in legatura cu orice tine de lumea asta.
In momentul asta vreau pur si simplu sa-i dau foc si sa explodeze! P u n c t.
Vinerea mare nu e mai departe de 2 ore. Eu nu am fost niciodata mai departe de cele sfinte ca acum. Nu simt nimic, nici o apropiere de nimic, nici un miracol de Invierea Domnului. Ma simt amortit, de plastic, ma simt intr-un film prost numai cu clisee. Iar maine, maine, Domnul nostru s-a jertfit pentru noi, a patimit pentru noi, a facut toate din dragoste pentru noi. Noi, oamenii. Poate ca intr-adevar trebuie sa fii Dumnezeu ca sa iti dai seama de ce meritam atata osteneala, pentru ca eu, ca om, nu vad. Da, de acord, avem lucruri frumoase, de iti vine sa plangi de fericire, insa avem cele mai negre, josnice, meschine, incredibile rautati. Iar cel mai rau este ca exista printre noi exemplare care vad toate astea si le simt la limita maxima a simturilor, si sufera incredibil, intrebandu-se la ce bun sunt toate astea, de ce exista asemenea lucruri, de ce exista, de ce existam? Si asa apare un rau de neagra nefericire care se varsa si izvoraste din el insusi, fara scapare, fara incetare… Exista fericire? Bolovani alunecosi in torentul rece si repede. Stai pe ei o secunda si apoi cazi din nou in apa si te uzi mai rau decat inainte.
Si totusi.
Fericirea mea am vazut-o in dragoste, am vazut-o in lucruri care imi place sa le fac, am vazut-o in lucrurile la care sunt eu cel mai bun. Dragoste am avut parte fara incetare timp de vreo 5 ani jumatate. Insa tot timpul am vrut mai mult, am vrut sa fac ceea ce-mi place, am vrut sa am satisfactia ca sunt cel mai bun, asa ca am cautat cu toate puterile mele acel “ceva” care sa imi aduca si asta. Poate era suficient sa ma multumesc cu ce am. Multi ar fi ales asta in locul meu. Dar nu, pentru ca nefericirea ma poarta in continuu si ma tavaleste fara incetare, am cautat perfectiunea, am cautat sa imi aduc si orgoliul la inaltimea multumirii sufletesti. Am gasit lucrul lipsit de rutina care imi place si la care sunt cel mai bun dintre cei asemenea mie, orgoliul meu a atins limita paroxismului, incantarea lui depaseste orice inchipuire, pentru ca aici sunt cel mai bun, sunt respectat ca cel mai bun, multumirile imi sunt adresate mie, laudele mie, asa ca increderea in mine nu a fost niciodata atat de mult timp constanta si atat de sus. Si totusi sufletul imi plange, sangerez in mine, ma coagulez intr-o morula de sange albastru de mandru nefericit, pana cand nu o sa mai pot, pentru ca acum, da acum, simt cum imi lipseste dragostea. Si mai rau, imaginatia controlata de sufletul meu infierbantat de dor ma poarta catre taramuri in care cele mai intunecate vise chiar se intampla. Daca pierd dragostea - painea mea – acum, atunci Dumnezeu nu mai ma poate face credincios nicicand.
Lumea.
Sunt aici intr-o tara de oameni fantastic de nepasatori, de oameni care stiu sa isi traiasca nepasarea si sa fie fericiti, fara sa se dea de ceasul mortii cu greturi existentiale sau de alta natura. Sunt nevoit sa ii tolerez si sa ader din cand in cand la incredibilul lor stil de “dolce far niente” in care se complac, insa ca ei nu pot fi nicicand. Nu pot fi nici ca romanii de aici, cei cu care ar trebui sa am cele mai stranse legaturi, pentru ca avem cel putin aceeasi limba si cat de cat aceeasi origine. Desi, de multe ori as prefera sa nu avem aceleasi origini, as prefera sa nu vorbim aceeasi limba, pentru ca ii simt de multe ori mai straini decat strainii de aici. Cu unii pur si simplu nu exista compatibilitate, nu impartim aceleasi idei, comunicarea se cheama urlat de pe malul tau, fara sa te obosesti sa treci podul. Altii sunt atat de ipocriti ca pur si simplu nu-i suport sa-i am prin preajma. Mai sunt altii extrem de plictisitori si de tacuti, care accepta absolut tot ce li se pune pe paine. Si desi sunt neamul meu, ii dispretuiesc in mod sincer pentru ca lumea de plastic in care au venit pentru o “viata mai buna” i-a transformat si pe ei in caractere de plastic, tocmai buni de pus in piesa fara comentarii. Si oh, Doamne, incerc, chiar incerc sa nu ma gandesc cu groaza ca ei voi fi cei alaturi de care voi petrece Sfintele Pasti, incerc sa accept gandul teribil ca ei imi vor fi cele mai apropiate persoane in momentele in care familia ar trebui sa fie in locul lor. Si in astfel de momente, in care imi opresc lacrimile sa imi izbucneasca pe obraz, caut alinare la iubirea vietii mele, caut un simplu “mi-e dor”, caut un simplu “te iubesc”, caut orice semn care sa imi spuna ca cea cu care mi-am unit viata in fata lui Dumnezeu are nevoie de mine… Iar Ea imi raspunde sa nu ma mai plang.
Nu ma mai plang, voi sarbatori aceasta sarbatoare incarcata de mai multe semnificatii decat majoritatea oamenii inteleg incercand sa ma simt bine, sa deschid cateva canale de comunicare, sa nu plec cu pareri preconcepute. Imi urez mult noroc.
Realitatea.
Cica realitatea poate fi la fel de bine un vis. As fi vrut atat de tare sa fie un vis, un vis frumos acum. Insa realitatea imi spune ca cel mai frumos vis al meu se poate implini doar daca sunt mort. Nu plec cu idei preconcepute, nu am nici cea mai mica urma de indoiala asupra lucrurilor pe care le percep, asta este pentru mine realitatea acum. Un vis oribil din care tot sper sa ma trezesc. M-am straduit 24 de ore sa caut sa ma adaptez in visul asta si sa il fac sa devina frumos. Dar nu, totul s-a facut de asa natura incat sa ma ingroape si mai mult in mizeria mea, sa ma tavaleasca si mai tare in propria-mi suferinta, sa ma calce in picioare si sa-mi deschida cele mai dureroase rani, sa imi ingradeasca si mai mult dorinta mea de obiectivitate si bunavointa in legatura cu orice tine de lumea asta.
In momentul asta vreau pur si simplu sa-i dau foc si sa explodeze! P u n c t.
2005 Septembrie 10 - Carcasele moarte se lasa pe spate
Carcasele de moarte se lasa pe spate. Si cand deschid capacul nu iese afara nici un ovul de energie, ci pur si simplu totul ramane gol si sec. Asa incepe povestea copilului mort…
Inainte de a face cel mai frumos salt in atmosfera cleioasa si totusi atat de placuta si respirabila, cipul a realizat ca nu era decat o molecula intr-o viitura datatoare de viata. El face viata, el este viata, cu el incepe totul. Problema e ca el nu stie cand a inceput el. Problema e ca nu stie ce va face el cand va da drumul vietii. Oare va deveni el viata? Va fi constient de ce va face? Sau pur si simplu o data ce incepe viata, asta inseamna moarte pentru el? Intrebari fara raspuns,
Inainte de a face cel mai frumos salt in atmosfera cleioasa si totusi atat de placuta si respirabila, cipul a realizat ca nu era decat o molecula intr-o viitura datatoare de viata. El face viata, el este viata, cu el incepe totul. Problema e ca el nu stie cand a inceput el. Problema e ca nu stie ce va face el cand va da drumul vietii. Oare va deveni el viata? Va fi constient de ce va face? Sau pur si simplu o data ce incepe viata, asta inseamna moarte pentru el? Intrebari fara raspuns,
2005 Septembrie - Depression
yo, man! africa people!
full of bullshitting stuff, ne lasam luati de o apa pe care nu o cunoastem,care e prea rece ca sa mai simtim ceva, iar cand ne este intinsa o mana de pe mal, suntem prea amortiti ca sa ne agatam de ea. Ar mai exista cazul fericit in care ea se agata de noi si ne scoate din apa. RAR! Mult prea RAR.
Unii ne iubim, sincer si fara nici un fel de ascunzisuri, insa pentru altii tipul asta de dragoste nu exista. evident ca sunt un mare asshole sa spun cuiva cum sa iubeasca, and this is not my point.my point is... niciodata nu te uita in jur cand iubesti pe cineva, fie ca ti-e frate, sora sau prieten, fie ca ti-e iubit sau iubita...
HA!
beginning the mourning,
the black mourning of a dying sun,
a star that never reached some
dark clouds down in the sky
will explode after it sees,
one and only one,
beginning of death.
this is my gift to you :-)))))))
full of bullshitting stuff, ne lasam luati de o apa pe care nu o cunoastem,care e prea rece ca sa mai simtim ceva, iar cand ne este intinsa o mana de pe mal, suntem prea amortiti ca sa ne agatam de ea. Ar mai exista cazul fericit in care ea se agata de noi si ne scoate din apa. RAR! Mult prea RAR.
Unii ne iubim, sincer si fara nici un fel de ascunzisuri, insa pentru altii tipul asta de dragoste nu exista. evident ca sunt un mare asshole sa spun cuiva cum sa iubeasca, and this is not my point.my point is... niciodata nu te uita in jur cand iubesti pe cineva, fie ca ti-e frate, sora sau prieten, fie ca ti-e iubit sau iubita...
HA!
beginning the mourning,
the black mourning of a dying sun,
a star that never reached some
dark clouds down in the sky
will explode after it sees,
one and only one,
beginning of death.
this is my gift to you :-)))))))
2003 - Aberatie
Asa cum deja v-am anuntat, a inceput sezonul ploilor. Si nu numai:-))))))))))))))) Un nou sentiment izvorat din cea mai neagra incruntare cei-a fost dat pamantului sa vaza, s-a materializat, si-a pus doua cozi, uncorn si ceva solzi si a inceput sa haladuiasca prin lume ca dupa un copilpierdut dupa divortul din a 3-a casatorie. Si asta nu e totul: dupa ce aajuns in desert, si-a desenat un covor pe care a inceput sa zboare si sa-lcomande mai ceva ca pe un 747. Oprirea: Marea Mediterana. De acolo se tragcele mai incredibile istorii, de acolo viata pulseaza sangele istorieimoarte si depuse strat cu strat pe fundul si pe sanii marii. Marea ca marea,dar sa vedeti mica... Cand urca incetisor pe munte catre cascada Urlatoarea,un strigat ascutit, ca o impunsatura in pantece a trezit la viata mica dinroca agresata de mii si mii de ani (poate chiar milioane) de partzuri si descuipat. Uneori mama senzuala a naturii nu mai poate si se revolta si-siarunca ciorapii peste bietele copile de mica, ce se ascund fericite submantiile putorifere pana da primavara.
Nu a fost prea dura treaba, zise el si-i cazu nasul.Dar hai sa ne avem ca fratz! Si maine sa mergem si sa ne cinstim, sa neblagoslovim si sa ne aruncam in cap unii peste altii, ca sa moara atlasul deciuda, sa nu mai vada mari si tari, ci sa se scufunde-n sangele plin desperma putrezita ce zace pe masa de autopsie a bietului sarantoc care isimanca lateii! Ce imagine pitoreasca stie sa croiasca maestrul calare pepatruzeci de vaci nebune, caci numai asa picteaza minunatele tablouri ce nuvaloreaza nici cat o sticla de bere in barul unui belgian ce vorbeste prost franceza. Si mai are si un pudel. MIC, NEGRU si URAT! Dar hai sa nu neamintim de colegii de scoala, ci sa aruncam cu hartie creponata in colegii actuali. What? Nu avem colegi? Hmmmmm... Sa moara, sa moara, sa moara raportul de tara!
Koala isi puse amprenta!
Nu a fost prea dura treaba, zise el si-i cazu nasul.Dar hai sa ne avem ca fratz! Si maine sa mergem si sa ne cinstim, sa neblagoslovim si sa ne aruncam in cap unii peste altii, ca sa moara atlasul deciuda, sa nu mai vada mari si tari, ci sa se scufunde-n sangele plin desperma putrezita ce zace pe masa de autopsie a bietului sarantoc care isimanca lateii! Ce imagine pitoreasca stie sa croiasca maestrul calare pepatruzeci de vaci nebune, caci numai asa picteaza minunatele tablouri ce nuvaloreaza nici cat o sticla de bere in barul unui belgian ce vorbeste prost franceza. Si mai are si un pudel. MIC, NEGRU si URAT! Dar hai sa nu neamintim de colegii de scoala, ci sa aruncam cu hartie creponata in colegii actuali. What? Nu avem colegi? Hmmmmm... Sa moara, sa moara, sa moara raportul de tara!
Koala isi puse amprenta!
2003 - Metrou
"Atentz' se inchid ushi'le! Burmeaza statz' aaaaaaaaa... IZVOR cu peronu' pe !"
In timp ce obisnuitul anunt mormaito-fonfait se derula prin difuzoarele puricoase, am luat loc pe ultimul scaun (ca sa nu ma traga curentul) din ultimul vagon al vehiculului obisnuitului meu pelerinaj zilnic. Asa ca am deschis ceaslovul de 1000 de pagini "Speech and Language Processing", pregatindu-ma sa ma cufund timp de 12 minute intr-o lectura placuta si folositoare viitorului meu (sper). Inainte totusi am categorisit drept neinteresanta societatea acestui ultim vagon: aceleasi fete mohorate, plictisite, monotone, marginite. Un gras statea pe primul scaun de pe acelasi rand cu mine, lucru care mi-a smuls totusi un zambet, gandindu-ma la ce viteza de decolare as avea daca dinintamplare bancheta s-ar transforma in balansoar.
IZVOR
De obicei nici nu ridic capul cand metroul ajunge la o noua statie, insa de data asta, metalul rece de pe fruntea mea m-a facut totusi sa ies din transa lecturanta. Individul mustacios, mirosind sinistru a transpiratie si destul de ciolanos, lipise cu hotarare tzeava pistolului de lobul meu frontal.
"Faci pe desteptu'? Ia hai, mananca-ti cartea!" latra el cu ochii tulburi dilatati.
De obicei, fac pe mine de frica in situatii de genul asta, iar de data asta nu ar fi trebuit sa fac o exceptie. Curios insa, organismul meu a stat calm, ca si cum urma sa ma duc pana la paine. Nu aveam chef de dialoguri, gasisem ceva foarte interesant pentru viitoarea mea teza de doctorat in carte, si voiam ca discutia sa se termine repede. Ca si cum tipul ma intreba cat e ceasul, i-am raspuns:
"Cu placere."
In momentul urmator injuram de mama focului in gand ca ajunsesem deja la Dristor si nu mai apucasem sa citesc nimic. Si asta numai din cauza tembelului aluia mustacios prost. Ies din metrou. In urma mea, tipete. In urma mea, sange. In urma mea, haos.
Se pare ca, satul de atatea imbolduri psihice, corpul meu, sau mai bine zis, partea mea fizica a decis sa ia initiativa (in fond, ea urma sa moara, in timp ce chestia aia sufleteasca oricum cica ar avea si alte nivele de vietuire). Toata mana mea dreapta osoasa se transformase intr-o maciuca naturala. Mustaciosul a scapat usor pistolul cares-a descarcat in capul unui copil de vreo 5 ani. Asta nu i-a fost de ajuns, pentru ca a scos de nu stiu unde un briceag destul de marisor, cam cat un palos mai mic as zice. In timp ce taia aerul cautand extremitati din corpul meu, lama a zabovit cateva momente in burta grasului. Cu dezgust am vazut atunci lacomia omului: mancase un peste viu, care,culmea, inca isi mai zbatea coada cand a cazut pe podeaua metroului. Oricum, grasul s-a dezumflat rapid scurgandu-se, la propriu si la figurat, pe jos. Mustaciosul rotea in stanga si in dreapta lama, fara alte succese in directia mea. O bara totusi se misca. Am smuls-o cu hotarare si imensa mirare in acelasi timp (fie era prost prinsa, fie aveam in corp adrenalina mai multa decat un elefant) si i-am smuls mustaciosului juma' de fata. Cu o a doua lovitura i-am crapat craniul. O bucata de creier a gasit de cuviinta sa cada pe jos. Urmatoarea tinta a fost pieptul. Nu m-am multumit pana nu i-am crapat toate coastele (le-am verificat meticulos), dupa care, triumfator, i-am smuls testicolele si le-amagatat de manerele unei usi.
In acest moment am simtit multe priviri atintite inspre mine. Cu toate ca nimeni nu mai era viu in vagon (in drumul spre tintele ei, bara lovise si cateva cranii), scena era urmarita cu vadit interes din vagonul din fata (stiti ca sunt legate 2 cate 2, cu geam intre ele). Ce aveam de facut? Am spart geamurile cu bara, ocazie cu care 2 indivizi aufacut stop cardiac, iar altul s-a ales cu o gaura adanca de vreo 20 cm in cap. Am intrat in vagon si am folosit bara pe post de coasa. Cei circa 15 calatori din vagon au avut capetele crapate in mai putin de 2 minute. Am adunat cu grija inimile tuturor si le-amstors pe toate de sange. Dupa care le-am indesat in craniul mustaciosului (creierul deja se scurgea prin urechi). I-am pus una si grasului in burta, asa, de pofta.
M-am intors la cartea mea, cand vad ca am ajuns la Dristor. Fir-ar sa fie, trebuie sa cobor (curios lucru, nu-mi aduceam aminte ca metroul sa mai fi oprit in alte statii).......
Nu, nu i-am raspuns "Cu placere". I-am raspuns: "Nu vreau!"
Mirosul de urina umpluse deja vagonul. Nu era de la mine. Grasul de mai incolo nu-si putuse stapani frica.Ma gandeam ca o sa am alta ocazie, o alta viata in care voi da frau liber furiei si o voi lasa sa ma foloseasca pe post de arma. Pana atunci insa, trebuie sa mor mai intai.
2005 Septembrie 14 - Claritate
Pietre de moara incalzite pe cuburi de gheata. Nu pot sa-mi ridic ochii din subsolul meu. Omor oameni, calc simtiri, devin un demon nemuritor de carne vie. Nu mai simt, nu mai gandesc, doar ma opresc; ma opresc ca sa uit, dupa care imi continui drumul pe deasupra luminii lumii, acolo, dincolo de rau, unde nu se mai stie nimic de echilibru, de sus sau de jos, de viata sau de moarte.
Acum incarc pe spatele meu capetele celor ucisi. Trebuie sa-i car cu mine pana sus, pana la cer. Eu nu merit sa ii duc, dar eu i-am aruncat pe jos si i-am calcat in picioare si i-am ars pe asfaltul incins. Eu trebuie sa-i mantuiesc pentru ca au pacatuit prin credinta lor in mine. Eu sunt dumnezeul lor, eu i-am facut sa depinda de mine, eu i-am sedus, i-am fericit si apoi i-am ucis. Eu le-am aratat extazul si i-am tinut in cea mai crunta agonie.
Acum incarc pe spatele meu capetele celor ucisi. Trebuie sa-i car cu mine pana sus, pana la cer. Eu nu merit sa ii duc, dar eu i-am aruncat pe jos si i-am calcat in picioare si i-am ars pe asfaltul incins. Eu trebuie sa-i mantuiesc pentru ca au pacatuit prin credinta lor in mine. Eu sunt dumnezeul lor, eu i-am facut sa depinda de mine, eu i-am sedus, i-am fericit si apoi i-am ucis. Eu le-am aratat extazul si i-am tinut in cea mai crunta agonie.
2005 Septembrie 19 - Refulare
am intrat in morga luminii.
cete rupte de corpuri goale
zac vinete pe mese de iarba verde.
vara cade lata peste putrezeala calda,
iar viata curge incet pe dusumele
in timp ce gandurile scurma-n aere grele.
cete rupte de corpuri goale
zac vinete pe mese de iarba verde.
vara cade lata peste putrezeala calda,
iar viata curge incet pe dusumele
in timp ce gandurile scurma-n aere grele.
2005 Septembrie 19 - Cui in Cutit
Cand stai pe banca de scanduri iti raman urme pe fund. Bine, asta daca stai vreo cateva ore nemiscat. Oricum, urmele de pe fund nu le simti decat atunci cand te ridici, pana atunci le simti normal, poti spune ca stai chiar comod, fara sa te deranjeze nimic. Iar cand iti schimbi putintel pozitia, atunci te loveste: "Maaaama, ce incomoda e banca asta!" - de fapt era incomoda de la inceput, insa te-ai obisnuit.
Eu imi luasem locul in primul rand pentru a vedea sfarsitul lumii, iar banca de scanduri pe care stateam o simteam incomoda, insa oricum nu prea mai avea nici un rost sa ma mai misc, asa ca am lasat corpul meu sa aiba impresia ca sta foarte confortabil.
Din moment in moment trebuia sa se intample ceva. Soarele era incredibil de sangeriu, parca asteptand sa-si dea si el duhul o data cu toata lumea. Vantul nu batea. Lumea se misca in continuu insa agitata, refuzand sa creada ca nu peste mult timp nu va mai fi nici macar amintire, pentru ca nu va ramane nimeni care sa-si aduca aminte de ce a fost. Echilibrul va fi acum un fel de 0 = 0, o ecuatie triviala, in care raul si binele se completeaza pentru ca nu mai exista deloc.
Tocmai terminam floricelele si ma luptam sa-mi scot dintre masele o bucata din alea tari care raman pe fundul pungii si te enerveaza ca vrei sa le mananci dar nu prea poti, cand soarele a inceput sa curga. O imensa picatura rosu-visinie incepuse sa se prelinga incredibil de incet din soare, a ramas agatata pentru un timp, pentru ca apoi sa cada fara zgomot. Initial. Dupa cateva secunde am asurzit. Liniste. In jurul meu lumea se termina cu urlete si zgomote de fiare si betoane contorsionate, insa eu nu auzeam. Ma simteam ca un spectator la un film mut. In fata mea era infernul. In fata mea, totul era mort. La zece metri de mine insa infernul s-a oprit. De fapt de acolo incepea infernul. Pentru ca cei care fusesera prinsi avusesera fericirea sa nu realizeze cand s-a terminat totul. Pe cand pentru noi, cei de dupa, care nu ne daduseram duhul pe loc, urma o moarte inceata, chinuitoare. Deja simteam o scorbura in mine ce se largea incet-incet, ca si cum cariile lucrau in 10 schimburi. Stiam ca e doar o impresie, ca mintea mea creeaza senzatia asta, probabil pentru a spera ca sfarsitul sa ii fie mai aproape. M-am ridicat de pe banca cu gandul sa ma duc acasa. Hmmm, nu mai am casa. Casa mea fusese inauntru, cu cei fericiti. Acum ma intrebam ca prostul de ce nu statusem acasa pentru a privi cum se termina totul? De ce a trebuit sa vin aici? Ei bine, se pare ca eu am o placere nebuna in a ma chinui, chiar si in mod inconstient, pentru a compensa faptul ca fericirea mea nu exista.
Si atunci acel ceva din mine m-a impins aici, ca sa traiesc si sa cunosc iadul, ca sa-l simt si sa-l gust, ca sa trec prin el... De ce? Cu ce finalitate? Probabil cu aceeasi ca a acelora care au fost suficienti de fericiti sa nu realizeze cand s-a terminat totul pentru ei.
Eu imi luasem locul in primul rand pentru a vedea sfarsitul lumii, iar banca de scanduri pe care stateam o simteam incomoda, insa oricum nu prea mai avea nici un rost sa ma mai misc, asa ca am lasat corpul meu sa aiba impresia ca sta foarte confortabil.
Din moment in moment trebuia sa se intample ceva. Soarele era incredibil de sangeriu, parca asteptand sa-si dea si el duhul o data cu toata lumea. Vantul nu batea. Lumea se misca in continuu insa agitata, refuzand sa creada ca nu peste mult timp nu va mai fi nici macar amintire, pentru ca nu va ramane nimeni care sa-si aduca aminte de ce a fost. Echilibrul va fi acum un fel de 0 = 0, o ecuatie triviala, in care raul si binele se completeaza pentru ca nu mai exista deloc.
Tocmai terminam floricelele si ma luptam sa-mi scot dintre masele o bucata din alea tari care raman pe fundul pungii si te enerveaza ca vrei sa le mananci dar nu prea poti, cand soarele a inceput sa curga. O imensa picatura rosu-visinie incepuse sa se prelinga incredibil de incet din soare, a ramas agatata pentru un timp, pentru ca apoi sa cada fara zgomot. Initial. Dupa cateva secunde am asurzit. Liniste. In jurul meu lumea se termina cu urlete si zgomote de fiare si betoane contorsionate, insa eu nu auzeam. Ma simteam ca un spectator la un film mut. In fata mea era infernul. In fata mea, totul era mort. La zece metri de mine insa infernul s-a oprit. De fapt de acolo incepea infernul. Pentru ca cei care fusesera prinsi avusesera fericirea sa nu realizeze cand s-a terminat totul. Pe cand pentru noi, cei de dupa, care nu ne daduseram duhul pe loc, urma o moarte inceata, chinuitoare. Deja simteam o scorbura in mine ce se largea incet-incet, ca si cum cariile lucrau in 10 schimburi. Stiam ca e doar o impresie, ca mintea mea creeaza senzatia asta, probabil pentru a spera ca sfarsitul sa ii fie mai aproape. M-am ridicat de pe banca cu gandul sa ma duc acasa. Hmmm, nu mai am casa. Casa mea fusese inauntru, cu cei fericiti. Acum ma intrebam ca prostul de ce nu statusem acasa pentru a privi cum se termina totul? De ce a trebuit sa vin aici? Ei bine, se pare ca eu am o placere nebuna in a ma chinui, chiar si in mod inconstient, pentru a compensa faptul ca fericirea mea nu exista.
Si atunci acel ceva din mine m-a impins aici, ca sa traiesc si sa cunosc iadul, ca sa-l simt si sa-l gust, ca sa trec prin el... De ce? Cu ce finalitate? Probabil cu aceeasi ca a acelora care au fost suficienti de fericiti sa nu realizeze cand s-a terminat totul pentru ei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
