Asimetria verdelui
umezit
de ploaie recunoaste
Anotimpul revoltat
in culoare.
Marea de stropi
in valuri agita
coroane calculate
de uriasi nedormiti -
inradaciniti.
Ideile se rup
diferite
cand toamna de iarna
scuipa cu ciuda
originea vietii
drept pana-n tina.
Cadavrele
renasc si ele,
intr-o normalitate
somnoroasa
nemonotona
neterminala
germinala.
marți, 15 aprilie 2008
marți, 25 martie 2008
2008 Martie 25 - Afrometodica
(pentru bunul meu prieten)
Iti place.
Iti place cel mai mult sa stii
Iti place cel mai mult sa fii.
Dar cand esti
Supt
In paduri cu lupi pustii -
Flamanzi de la brau in jos -
Nu ai scapare
Si-atunci te-mbeti,
Te lasi gonit,
Si nu-ti place sa fii,
Nu-ti place sa stii.
Iti place.
Iti place cel mai mult sa simti,
Iti place cel mai mult sa minti.
Dar cand te simti
Supt
De sfinctere brute,
De creiere-avute
In alergare,
Te lasi uitat
Si n-ai vrea sa simti
Nici sa mai minti.
Iti place.
Iti place cel mai mult sa sari.
Iti place cel mai mult sa pari.
Dar cand pari
Supt
Intr-un vid saritor
Cu lumini tangente
Si nu poti scapa
De gravitatii-alegorice
Si de forte metodice,
N-ai vrea sa sari
Si nici sa pari.
Iti place.
Iti place cel mai mult sa stii
Iti place cel mai mult sa fii.
Dar cand esti
Supt
In paduri cu lupi pustii -
Flamanzi de la brau in jos -
Nu ai scapare
Si-atunci te-mbeti,
Te lasi gonit,
Si nu-ti place sa fii,
Nu-ti place sa stii.
Iti place.
Iti place cel mai mult sa simti,
Iti place cel mai mult sa minti.
Dar cand te simti
Supt
De sfinctere brute,
De creiere-avute
In alergare,
Te lasi uitat
Si n-ai vrea sa simti
Nici sa mai minti.
Iti place.
Iti place cel mai mult sa sari.
Iti place cel mai mult sa pari.
Dar cand pari
Supt
Intr-un vid saritor
Cu lumini tangente
Si nu poti scapa
De gravitatii-alegorice
Si de forte metodice,
N-ai vrea sa sari
Si nici sa pari.
vineri, 7 martie 2008
2008 Martie 2 - Brown
Ies din bar. Am baut mult prea mult. Trantesc pe dinafara usa barului si ies in strada, intr-o strada pe care nu o recunosc, cu oameni straini. Unde sunt? Ce s-a intamplat acolo, inauntru? Ceva rau, ceva frumos, dar totodata nedrept. Stiu clipa asta! O voi recunoaste peste ani ca fiind clipa nasterii mele ! O fiinta prematura ce a trebuit sa moara in viata dinainte dupa ce s-a nascut... Legand firele vietilor intrepatrunse judec nedreptatea ce a avut loc ca fiind condamnabila, insa mult prea putin in comparatie cu motivul mortii pre-post-natale. Vuietul strazii animate din noapte ma trage inapoi. Pornesc in susul strazii si ma uit la mobil: este ora 4 dimineata, intr-o lume fara aer. Acum aproape alerg, imping betivi in drum, injur un tomberon, iar in final, vazand verdeata din mijlocul ramblei, ma trantesc pe o banca si incep sa respir oxigenul fabricat de copacii din jur doar pentru mine. Gandul se blocheaza intr-o singura buturuga: constiinta. Nedreptatea ma chinuie mai rau ca niste inchizitori, iar eu trebuie sa fac ceva. Ce e lumea asta? Ce? Eu pe ce drum apuc? Din obisnuinta si pentru a-mi elibera constiinta, ma spovedesc dumnezeului lumii mele, caruia i-am jurat credinta pana la moarte. Dar ea, stapana viselor mele pana mai cu o seara inainte, intruchiparea feminina a ideii mele de absolut - idee conturata doar prin credinta oarba, mai pura ca apa de izvor - ea nu este si dumnezeul noii mele lumi, asa ca-mi acorda o iertare falsa, bazata pe ipocrizia de a fi muritoare ca si mine - intr-o lume paralela sau necoplanara. Eu plang si ii multumesc, ridicandu-i osanale in viata mea cea noua. Dar multumirea mea este ca efectul imbracamintii electrizate la nivel macroscopic: descarcarile electrice au aceeasi natura ca si fulgerele, dar fara a fi nevoie sa te tii de paratraznet cand imbraci sau dezbraci un pulover. Din viitor vad cum momentul mortii vietii anterioare, dar cumva neterminate, se apropie tot mai mult. Zeitatea are drept de viata si de moarte, dar nu de alta viata si nu de alta moarte... Curand apocalipsa lumii anterioare se va infaptui, iar dumnezeul ei va fi principalul maestru papusar al ei.
vineri, 8 februarie 2008
2008 Martie 25 (inceputa pe Februarie 8) - Barul din Guadalajara
Barul din Guadalajara nu este decat un vers dintr-un cantec prost,
Un motiv simplu pentru un inceput cat de cat anost,
Dintr-o lume insorita prin coridoare mari de umbrele,
Si tot in soare clatita prin urme si cozi la tejghele.
Astfel citind micul calic plictisit de ninsoare,
Si-a pus mintea in rucsac si rucsacul in spinare,
Cartea dand-o de perete, din pagini el scoate cornete;
Prin raceala si prin fulgi se incalta-n palete.
Cascada de gheata ii prinde cand cade pioletul,
Brusc piticul descopera ca nu-i place violetul.
O mana degerata se crapa incet peste turturi
Tesutul se rupe, iar mintea ii cade-n abrupturi.
Cearsafuri placute ii mangaie burta si pieptul.
E cald. Optiunile ii sunt limitate de-a dreptul:
Placerea trebuie sa o accepte si-apoi sa o coase
Mangaind sani goi cu ciotul de carne si oase.
Visul il ia pe sus intr-un nor vitezoman,
Sarind fara parasuta din aeroplan -
Piticul renunta sa fie diferit de-a lui necunostinta
Si strivit intreg trece in nefiinta.
Un motiv simplu pentru un inceput cat de cat anost,
Dintr-o lume insorita prin coridoare mari de umbrele,
Si tot in soare clatita prin urme si cozi la tejghele.
Astfel citind micul calic plictisit de ninsoare,
Si-a pus mintea in rucsac si rucsacul in spinare,
Cartea dand-o de perete, din pagini el scoate cornete;
Prin raceala si prin fulgi se incalta-n palete.
Cascada de gheata ii prinde cand cade pioletul,
Brusc piticul descopera ca nu-i place violetul.
O mana degerata se crapa incet peste turturi
Tesutul se rupe, iar mintea ii cade-n abrupturi.
Cearsafuri placute ii mangaie burta si pieptul.
E cald. Optiunile ii sunt limitate de-a dreptul:
Placerea trebuie sa o accepte si-apoi sa o coase
Mangaind sani goi cu ciotul de carne si oase.
Visul il ia pe sus intr-un nor vitezoman,
Sarind fara parasuta din aeroplan -
Piticul renunta sa fie diferit de-a lui necunostinta
Si strivit intreg trece in nefiinta.
marți, 5 februarie 2008
2008 Februarie 5 - nu eu
Ce frumos este cand nu ai limite, cand nu ai bariere, cand simti ca toata lumea poate fi a ta si nu ai nimic de-a face cu nimic!
Ce frumos este cand ai familia ta si esti mereu inconjurat de dragoste si dai la randul tau tot ce e mai bun din tine!
Ce frumos este sa le ai pe amandoua in acelasi timp! Dar cum poti sa te arzi si sa te uzi in acelasi timp? Amandoua sunt un bine dorit si un rau voit. Poate ca asta este provocarea societatii din ziua de azi. Este posibil ca peste vreo o suta de ani cei ca mine sa aiba cu totul si cu totul alte probleme. Asta nu ma opreste totusi sa-mi pun intrebari. Si sa visez...
Vad o mare pe care nu o pot cuprinde cu ochii si in apele careia alerg sa ma intalnesc cu infinitul. De fapt infinitul este la 200 de metri in larg, unde inot, fac pluta, ma scufund, urlu de bucurie si plang de fericire, dupa care ma intorc pe mal si ma usuc tremurand la caldura lunii. Imi las degetele de la picioare sa pieptene nisipul si apoi ma trantesc cu totul pe jos. Fac un ingeras din nisip, iar apoi plec la patul meu gol si rece in care ma voi preface ca dorm pana cand oboseala imi va plezni venele ce tin genele deschise...
Vad o familie frumoasa de care nu-mi pot dezlipi ochii. Vad duminici in parc cu vata de zahar si cu sotron, vad o sotie minunata si copii jucausi. Alerg impreuna cu piticii pe umeri in drum spre casa, unde ne asteapta o masa plina de bunatati. Dormim cu totii la pranz in patul nostru mare si cald, iar dupa-amiaza mancam ciocolata si ne jucam fel de fel de jocuri pe covor in sufragerie. Iar seara, dupa ce i-a culcat pe cei mici, ea vine langa mine si facem dragoste ca in prima zi cand ne-am indragostit. Apoi cadem epuizati si eu ma voi gandi la saptamana ce urmeaza in care nu voi mai fi eu, in care voi plati raiul sfarsitului de saptamana. Ma voi preface ca dorm pana cand oboseala imi va plezni venele ce tin genele deschise...
Ce frumos este cand ai familia ta si esti mereu inconjurat de dragoste si dai la randul tau tot ce e mai bun din tine!
Ce frumos este sa le ai pe amandoua in acelasi timp! Dar cum poti sa te arzi si sa te uzi in acelasi timp? Amandoua sunt un bine dorit si un rau voit. Poate ca asta este provocarea societatii din ziua de azi. Este posibil ca peste vreo o suta de ani cei ca mine sa aiba cu totul si cu totul alte probleme. Asta nu ma opreste totusi sa-mi pun intrebari. Si sa visez...
Vad o mare pe care nu o pot cuprinde cu ochii si in apele careia alerg sa ma intalnesc cu infinitul. De fapt infinitul este la 200 de metri in larg, unde inot, fac pluta, ma scufund, urlu de bucurie si plang de fericire, dupa care ma intorc pe mal si ma usuc tremurand la caldura lunii. Imi las degetele de la picioare sa pieptene nisipul si apoi ma trantesc cu totul pe jos. Fac un ingeras din nisip, iar apoi plec la patul meu gol si rece in care ma voi preface ca dorm pana cand oboseala imi va plezni venele ce tin genele deschise...
Vad o familie frumoasa de care nu-mi pot dezlipi ochii. Vad duminici in parc cu vata de zahar si cu sotron, vad o sotie minunata si copii jucausi. Alerg impreuna cu piticii pe umeri in drum spre casa, unde ne asteapta o masa plina de bunatati. Dormim cu totii la pranz in patul nostru mare si cald, iar dupa-amiaza mancam ciocolata si ne jucam fel de fel de jocuri pe covor in sufragerie. Iar seara, dupa ce i-a culcat pe cei mici, ea vine langa mine si facem dragoste ca in prima zi cand ne-am indragostit. Apoi cadem epuizati si eu ma voi gandi la saptamana ce urmeaza in care nu voi mai fi eu, in care voi plati raiul sfarsitului de saptamana. Ma voi preface ca dorm pana cand oboseala imi va plezni venele ce tin genele deschise...
luni, 19 noiembrie 2007
2007 Noiembrie 18 - Ora Care Nu Exista
E vorba despre ora care se anuleaza pe ea insasi. Este ora care nu spune nimic si care spune totul. Este ora ignorata de toata lumea si ora aflata in miezul lucrurilor (nu doar al noptii). Este ora cand ceasurile se inchid. Este ora la care pendulul nu tine cont de gravitatie. Este ora la care legile sunt incalcate, ora la care mintile zboara, ora la care se desfac scoartele scripturilor, ora la care se pregatesc exploziile. La ora aceasta a inceput...
Vantul. La ora aceasta a inceput Vantul. Este vantul care a pus punct in loc de puncte-puncte, este vantul care te tine in casa si-ti impodobeste imaginatia, este vantul care-ti invarte morisca fericirii, este vantul care-ti matura gandurile usoare, este vantul snob al dorintelor tale.
S-a intamplat intr-o astfel de zi, cu vant puternic si cer plumburiu. Statea pe o banca in parc, aplecat in fata, cu coatele pe genunchi si palmele impreunate. Fata ii era indreptata in jos, parca ar fi citit ceva scris pe asfalt. Dar asfaltul era colorat cu frunze moarte ce-si strigaul startul descompunerii prin culori tipatoare precum cantecul unei pasari de balta. In niciun caz nu citea ceva. Se gandea. Inregistra bataile de vant care-l clatinau, care-l bateau in paltonul gri-alburiu si-l faceau sa se sprijine mai mult intr-un picior decat in celalalt. Din cand in cand treceau oameni pe alee. Oameni putini si mai mereu singuri. Intr-o asemenea zi este oarecum normal - normal ca cei singuri sa ia in piept vantul. Este mult mai simplu sa infrunte singuri raceala unei lumi singuratice. Este oarecum ironic, pentru ca de fapt suntem singuri mai mereu - prizonieri ai propriei noastre minti. Nu putem evada din lumea noastra, dar ne putem imagina cum este in mintea celorlalti prin acest apendice al nostru, si anume inima. Inimna de alunga singuratatea, ne face sa credem ca mintile nu mai sunt prizoniere intr-un singur craniu. Iar aceasta este exact ceea ce avem nevoie, fiindca nu ne incalca orgoliul stapan (si posesiv) al fiintelor noastre si in acelasi timp ne confera apartenenta la un fel de constiinta colectiva in care conceptul de "eu" se confunda cu "noi". Astfel putem ignora ideea ca de fapt suntem singuri.
Cam acestea erau gandurile sale nescrise pe asfalt in timp ce vantul il batea tot mai tare. Statea singur pentru ca asa ii placea, nu pentru ca ar fi fost singur. De fapt era cel mai iubit si cel mai nedreptatit om de pe lume sa spuna ca este singur. Iar el, la randul sau, iubea atat de mult lumea (si nu doar lumea lui) incat ii placea mai mult decat orice sa ii respire aerul, sa o simta si sa o admire, sa se lase mangaiat de ea in orice fel si sa se faca simtit ca fiind parte organica din ea. Banca pe care statea ii amintea atatea incat ii era aproape o confidenta: il stia de cand era mic si se julea in genunchi, l-a vazut crescand si punandu-si intrebari despre rostul lumii, apoi l-a sprijinit in timp ce-si saruta iubita, i-a tinut si vazut crescand copiii, i-a topit lacrimile de necaz si de fericire, i-a fost martora ce-i scria jurnalul vietii lui.
La ora aceea gandurile sale il anulau pe el, iar omul iubit de toti devenea un nimeni sub actiunea lor. Iar el trebuia sa ramana cel stiut de toti. Altfel Vantul nu ar fi avut vreun rost.
Frunzele de pe asfalt au inceput sa danseze, vantul s-a intetit, omul a cazut, iar banca s-a asezat cu un picior in mintea lui.
Vantul. La ora aceasta a inceput Vantul. Este vantul care a pus punct in loc de puncte-puncte, este vantul care te tine in casa si-ti impodobeste imaginatia, este vantul care-ti invarte morisca fericirii, este vantul care-ti matura gandurile usoare, este vantul snob al dorintelor tale.
S-a intamplat intr-o astfel de zi, cu vant puternic si cer plumburiu. Statea pe o banca in parc, aplecat in fata, cu coatele pe genunchi si palmele impreunate. Fata ii era indreptata in jos, parca ar fi citit ceva scris pe asfalt. Dar asfaltul era colorat cu frunze moarte ce-si strigaul startul descompunerii prin culori tipatoare precum cantecul unei pasari de balta. In niciun caz nu citea ceva. Se gandea. Inregistra bataile de vant care-l clatinau, care-l bateau in paltonul gri-alburiu si-l faceau sa se sprijine mai mult intr-un picior decat in celalalt. Din cand in cand treceau oameni pe alee. Oameni putini si mai mereu singuri. Intr-o asemenea zi este oarecum normal - normal ca cei singuri sa ia in piept vantul. Este mult mai simplu sa infrunte singuri raceala unei lumi singuratice. Este oarecum ironic, pentru ca de fapt suntem singuri mai mereu - prizonieri ai propriei noastre minti. Nu putem evada din lumea noastra, dar ne putem imagina cum este in mintea celorlalti prin acest apendice al nostru, si anume inima. Inimna de alunga singuratatea, ne face sa credem ca mintile nu mai sunt prizoniere intr-un singur craniu. Iar aceasta este exact ceea ce avem nevoie, fiindca nu ne incalca orgoliul stapan (si posesiv) al fiintelor noastre si in acelasi timp ne confera apartenenta la un fel de constiinta colectiva in care conceptul de "eu" se confunda cu "noi". Astfel putem ignora ideea ca de fapt suntem singuri.
Cam acestea erau gandurile sale nescrise pe asfalt in timp ce vantul il batea tot mai tare. Statea singur pentru ca asa ii placea, nu pentru ca ar fi fost singur. De fapt era cel mai iubit si cel mai nedreptatit om de pe lume sa spuna ca este singur. Iar el, la randul sau, iubea atat de mult lumea (si nu doar lumea lui) incat ii placea mai mult decat orice sa ii respire aerul, sa o simta si sa o admire, sa se lase mangaiat de ea in orice fel si sa se faca simtit ca fiind parte organica din ea. Banca pe care statea ii amintea atatea incat ii era aproape o confidenta: il stia de cand era mic si se julea in genunchi, l-a vazut crescand si punandu-si intrebari despre rostul lumii, apoi l-a sprijinit in timp ce-si saruta iubita, i-a tinut si vazut crescand copiii, i-a topit lacrimile de necaz si de fericire, i-a fost martora ce-i scria jurnalul vietii lui.
La ora aceea gandurile sale il anulau pe el, iar omul iubit de toti devenea un nimeni sub actiunea lor. Iar el trebuia sa ramana cel stiut de toti. Altfel Vantul nu ar fi avut vreun rost.
Frunzele de pe asfalt au inceput sa danseze, vantul s-a intetit, omul a cazut, iar banca s-a asezat cu un picior in mintea lui.
2007 Octombrie 26 - In avion
Am vazut copaci stacojii
Pe margini de drumuri fara sens -
Am sufletul mic de-mbatare,
Am inima sarata in mare.
Cotesc aprig de volan
Si scena se schimba incet -
La dreapta izvoarele curg,
La dreapta se duce-un amurg.
Noaptea isi intra in drepturi
Intr-o lume fara legi -
Greierii cutreiera pianul,
Allah urzeste Coranul.
Zorii ma iau pe sus
Si ma aseaza dupa cortina -
Pijamaua se topeste usor -
Acum tre' sa joc un rol de actor.
Pe margini de drumuri fara sens -
Am sufletul mic de-mbatare,
Am inima sarata in mare.
Cotesc aprig de volan
Si scena se schimba incet -
La dreapta izvoarele curg,
La dreapta se duce-un amurg.
Noaptea isi intra in drepturi
Intr-o lume fara legi -
Greierii cutreiera pianul,
Allah urzeste Coranul.
Zorii ma iau pe sus
Si ma aseaza dupa cortina -
Pijamaua se topeste usor -
Acum tre' sa joc un rol de actor.
marți, 9 octombrie 2007
2007 Octombrie 9 - Naturale
un crocodil
tiptil tiptil
musca din mar
si-apoi din par
rupe o craca
si o dezbraca
de frunzulite
si de-alunite
si-apoi se unge
iar masca-l strange
da-i bucuros
ca e lucios
si cand si-o scoate
el da pe spate
doi ponei, o albinuta
si-n plus o crocodiluta.
tiptil tiptil
musca din mar
si-apoi din par
rupe o craca
si o dezbraca
de frunzulite
si de-alunite
si-apoi se unge
iar masca-l strange
da-i bucuros
ca e lucios
si cand si-o scoate
el da pe spate
doi ponei, o albinuta
si-n plus o crocodiluta.
duminică, 7 octombrie 2007
2007 Octombrie 7 - Toamna 2007
Toamna mea, dragostea mea,
Cum te strecori in sufletul meu?
Iti simt stropii reci si mici
Cazand pe tina ca o perdea.
Singur in mine desfac un careu
De cuvinte-ascutite ca un arici.
Cuvintele mele devin imagini,
Iar jocul se transforma usor
Precum toamna isi schimba ritmul
Ploii ei,
Si cenusiul devine imbietor:
(Mi-e foame!)
Iau norii si ii arunc direct in tigaie -
Sunt reci (stropii se-arunca pe valvataie)-
Peste presar o bruma de ceata,
Si gata! Pot sa mananc tot cu dulceata!
Amarul insa ma-nteapa in limba -
E cenusiul - nu s-a topit in tigaie...
Il inghit cu placerea cu care-o felina
Inghite o pulpa de-antilopa stramba.
Acum mintea mea se-nchide in baie,
Vreau doar sa dorm, trag de cortina!
Cum te strecori in sufletul meu?
Iti simt stropii reci si mici
Cazand pe tina ca o perdea.
Singur in mine desfac un careu
De cuvinte-ascutite ca un arici.
Cuvintele mele devin imagini,
Iar jocul se transforma usor
Precum toamna isi schimba ritmul
Ploii ei,
Si cenusiul devine imbietor:
(Mi-e foame!)
Iau norii si ii arunc direct in tigaie -
Sunt reci (stropii se-arunca pe valvataie)-
Peste presar o bruma de ceata,
Si gata! Pot sa mananc tot cu dulceata!
Amarul insa ma-nteapa in limba -
E cenusiul - nu s-a topit in tigaie...
Il inghit cu placerea cu care-o felina
Inghite o pulpa de-antilopa stramba.
Acum mintea mea se-nchide in baie,
Vreau doar sa dorm, trag de cortina!
joi, 26 iulie 2007
2007 Iulie 26 - Somn...
Dorm. Vreau sa visez o lume in care sa uit de mine, o lume in care cascadele sa curga in simfonii uluitoare care fac sa se indoaie si cele mai tepene si terne suflete. In lumea asta a visului meu nu exista decat verdeata si racoare. Lumea mea este vegheata de un soare dulceag ce nu arde deloc, iar verdele este atat de crud incat ti se strepezesc dintii. Ma vad stand in iarba si dormitand. Ca prin vis soarele se joaca pe fata mea printre frunzele ce adie usurel in vant, ca prin vis ascult fosnetul lor acompaniat de orchestra zburatoarelor, ca prin vis izvorul ce curge pe langa mine se sparge in spectaculoase cascade, ca prin vis pierd momentul apusului si ma trezesc din nou dimineata in mijlocul aceluiasi paradis in care simfonia s-a schimbat, iar in loc de Smetana imi rasuna in urechi un acompaniament de Liszt. Si incep sa retraiesc din nou placerea de a merge descult prin iarba, placerea de a fi complet protejat pentru ca in lumea mea nu exista nimic rau, placerea de a asista la fantana mea dansatoare si cantatoare in acordurile sufletului meu, placerea de a ma retrage in cabanuta mea de lemn cu miros puternic de rasina de brad, placerea de a purta o palarie de paie si de a culege si mirosi flori, placerea de a plange in fata minunatiei naturii, placerea de a nu ravni la cunoastere, de a nu sti ce se afla dincolo de varfurile copacilor mei si dincolo de cascada mea, placerea de a uita cine sunt, placerea de a fi fericit in cel mai pur sens al cuvantului. Nu vreau sa ma trezesc din visul meu in care stau si ma joc cu formele norilor de pe cer. Nu vreau sa vad din nou lumea in care de obicei sa fii fericit inseamna sa faci compromisuri, desi... Desi poate ca lumea noastra este buna tocmai in acest sens, pentru ca acolo se contrabalanseaza toate extremele, poate ca acesta este de fapt adevarul lumii noastre - ca nu poti sta intr-un picior foarte mult fara sa te doara, de aceea trebuie sa faci compromisul sa-l folosesti si pe celalalt. Poate ca acceptarea acestui adevar inseamna de fapt fericirea. Cine stie?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
