Am coborat la metrou, bucurandu-ma de aerul conditionat de tunelurile trenurilor subterane. Stiam ca metroul trebuie sa vina repede la ora aceasta (fiind dimineata), asa ca nu m-am asezat (de obicei nu ma asez). Totusi nu am putut sa nu observ cuplul care statea jos pe scaunele din statie: erau doi tineri, cam pe la 20 de ani, incaltati cu papuci de plastic, el in pantaloni scurti, ce pareau taiati dintr-un trening mai lung si cu un tricou negru, iar ea in niste colanti scurti si cu o bluza-maieu ce se lega dupa gat. Ea statea la el in brate, si pareau foarte dragastosi. El ii soptea ceva la ureche (posibil sa se fi certat inainte, iar el incerca sa o impace acum), iar ea il asculta si se lasa tot mai stransa in bratele lui. La un moment dat, tipul isi scoase picioarele din papuci.
Metroul intra brusc in statie, iar cei doi se ridicara de pe scaun. Am observat ca el ducea o punga. Intrara in metrou, se asezara pe doua scaune de data aceasta, ea scoase din punga un mar, iar el un ziar. Era ziarul zilnic al multimilor ce nu au idee asupra a ceea ce inseamna informatie. Oricum, el s-a apucat sa citeasca, iar ea musca vesela din marul mare si verde cat jumatate din fata ei. La un moment dat el i-a aratat un articol, ea a aruncat o privire fugara dupa care a inceput sa dea din cap cum ca a inteles. El a trecut la pagina a doua, iar ea a inceput sa-i vanture marul prin fata. El a deschis gura mare, iar ea i-a indesat marul intre dinti. Evident ca nu a putut musca bine din prima, asa ca fata i-a indesat si mai tare marul pe care in cele din urma dintii baiatului l-au perforat. Au inceput sa rada amandoi si sa se aplece unul catre celalalt.
A fost momentul in care metroul a intrat in prima statie - unde trebuia eu sa cobor. M-am dat jos gandindu-ma la cei doi. Ma intrebam ce faceau cei doi? Incotro se duceau? Care era relatia dintre ei? Cele 3-4 minute in care i-am putut observa nu au fost suficiente ca sa-mi raspund la aceste intrebari. In fond, pentru unii, intrebarile astea nu au raspuns in intreaga viata. Totusi am incercat sa-mi imaginez situatia lor... Au terminat liceul, s-au luat, stau in cine stie ce camera dintr-un apartament al familiei vreunuia dintre ei, ea a reusit sa ajunga vanzatoare la un butic de haine din Big Berceni, el cara lazi 200 de metri mai incolo. El trece des pe la buticul ei, si sunt bucurosi ca nu trebuie sa stea departe unul de celalalt. Probabil ca peste cativa ani vor inmulti populatia camerei in care stau, ea se va ingrasa, iar el o va bate pentru ca asa l-au invatat colegii de serviciu. Toate astea nu conteaza insa acum, pentru ca dragostea lor este pura si naiva, se vedea in ochii lor ca nu isi doreau nimic mai mult decat sa se aiba unul pe celalalt, ea sa-l hraneasca cu un mar, iar el sa-i arate noutatile din ziar...
joi, 28 iunie 2007
miercuri, 27 iunie 2007
2007 Iunie 27 - Iadul (partea 6)
Ziua ...
Oare mai stiu ce zi este? Am pierdut notiunea timpului, pentru ca de fapt, aici timpul nu prea are valoare. Ce valoare sa aiba cateva clipe cand stii ca esti nemuritor? Si totusi, nemurirea nu a probat-o nimeni, asa ca toti locatarii Iadului stau cu frica, ca poate totusi ar fi posibila moartea. Ce inseamna moartea pentru cineva care a murit? Nu se stie, iar intrebarea este tabu in aceasta lume plina de contradictii.
Aseara a avut loc un fenomen ce a intarit teama in randul hoardelor dracesti: o furtuna. Bun, furtuni a mai vazut toata lumea, dar asemenea furtuna le intrece de departe pe toate. As putea-o numi un fel de regina a furtunilor. Adica, nu vreau sa fiu gresit inteles, stiu ca mai exista uragane, tornade si alte fenomene asemanatoare, pe langa care furtuna de care va povestesc este nimic, un vanticel si o ploicica. Dar pentru categoria ei, a furtunilor de vara adica, ce s-a intamplat aseara a intrecut orice limita. Si mai este ceva... Conteaza foarte mult cum privesti furtuna.
Totul a inceput cu o noua zi ingrozitor de torida (deh, doar suntem in Iad) - nu mai stiu a cata la rand. Intrucat dura de ceva timp, nici prin gand nu trecea nimanui ca aceasta caldura va face altceva decat sa dureze si sa tot dureze pana se obisnuieste toata lumea cu ea, dupa care va disparea incetinel-incetinel. In definitiv asa se cam intampla cu toate lucrurile: vin peste tine si stau pe tine pana cand te-ai obisnuit si nu mai prezinti interes pentru ele, iar atunci isi iau talpasita tiptil-tiptil. Ei bine, aceasta caldura era mai perversa si nu se multumea doar sa stea pe capul nostru pana ne obisnuiam, asa ca a decis ca trebuie sa ne trezeasca putintel din toropeala si din topeala. Interesant este ca absolut nimeni nu banuia ce urma sa se intample, barometrele stateau la locul lor, lumea transpira in liniste si totul urma sa se cufunde linistit in bezna noptii. Eu toata dupa-amiaza citisem (fiindca am descoperit ca daca sunt mai cult, atunci parul meu din coada valoreaza mai mult, chiar mult mai mult - sunt tare curios cine stabileste toate mecanismele si scalele astea), iar la un moment dat mi s-a parut ca zaresc cu coada ochiului un puf alb de nor. Ei, mi-am zis, cum ar putea un norisor sa supravietuiasca in fata unui asemenea prapad? Si am continuat sa citesc mai departe. Cu toate acestea, samanta de furtuna fusese plantata in mintea mea.
Si a venit seara... Si s-a innoptat de-a binelea. Majoritatea dracimii ajunsese la casele ei, iar furtuna si-a zis ca acesta e momentul (dupa cum spuneam, caldura aceasta avea un spirit destul de subtil si de diavolesc in manifestare, pentru ca a asteptat ca toata lumea sa aiba locuri in primul rand, sa vada foarte bine ce se intampla si sa se infricoseze pe masura).
Am auzit un zgomot. Apoi altul. Si un altul. Mi-am zis ca tuna. M-am repezit la geam (si am simtit cum tremura). O fi cutremur? Cand ma uit mai bine, vad sarpele ce de obicei sta in marul din gradina, lipit cat era de lung pe gard. Era lipit bine bine, pentru ca parea aplatizat. Copacii erau indoiti de sale si faceau plecaciuni, iar iarba se facuse mocheta. Nu era nici un cutremur, iar tunetele erau prea departe ca sa se auda. Era vantul. Dar ce vant! Am zarit cativa nefericiti pe strada care alergau impinsi de vant. Unul a reusit sa se prinda de un stalp, insa doar pentru un moment, ca l-a scapat si a reinceput galopul. Erau rafale de vant ce indoiau totul in calea lor. Se vedea ca intentia nu era sa rupa ceva, ci doar sa-si arate muschii. Am coborat ochii catre cer, care era luminat de fulgere si trasnete. Casa se lumina si ea, dar din nou, nu auzeam nici un tunet. Foarte curios, pentru ca lumina era foarte puternica. Exact in momentul in care m-am intrebat de ce, un intreg tam-tam de tunete mi-a zgaltait timpanele. Ploaia incepuse, insa stropii erau purtati si ei de vant in palcuri razlete si fara nici o forma. Priveam tabloul acesta apocaliptic si imi spuneam ca asa arata o distrugere adevarata, nu ce facem noi, dracii. Am aflat mai tarziu ca vremea venea de la pamanteni, adica aici se reflecta exact ce se intampla acolo, pe Pamant; asa ca nu pot sa nu le acord tot respectul oamenilor pentru ce putere distructiva pot dezlantui. Vedeam vecinii mei stand infricosati la geam. Ii vedeam ca prin ceata, dar nu era ceata, ci praful purtat de vant care era atat de des incat incetosa toata atmosfera. Ma gandeam ca daca vecinii mei draci sunt infricosati (ei, care sunt nemuritori), cum or simti oamenii furtuna aceasta? Si am incercat sa-mi amintesc cum era cand eram om... Pe vremea aceea ma gandeam la viitor si la ce avea sa urmeze. Insa cand vezi o asemenea furtuna, ti-e greu sa nu-ti opresti intrebarea daca va mai urma ceva dupa. Nu, nu se poate sa nu supravietuiesc, iti spui. Dar daca mai tarziu, peste ani, va fi mai rau? Nu se poate sa fie mai rau, o sa mor pana se va face mai rau. Dar copiii? Dar nepotii? Ei ce vor apuca? Ei vor mai apuca ceva? Am realizat ipocrizia umana pe care o poarta toti. Se tem de moarte, dar cand vine vorba de ceva rau in viitor o iau ca pe o eliberare. Dar noi, dracii? Noi ce putem face? Chiar traim vesnic? Sau va veni si pentru noi o apocalipsa? Totusi pentru noi nu a scris nimeni nimic, nici o proorocire. Cine stie, poate e necesara o proorocire ca sa se intample ceva. O fi totul un proces de autosugestie?
Vantul a incetat la fel de brusc pe cat pornise, aducand cu el fulgerele. Acum ploaia a devenit regina, inundand strazile si rapaindu-i pe toti care au mai supravietuit si inca erau pe strazi. Ploaie de vara, nimic mai mult, a incetat dupa un sfert de ora. Norii, fulgerele si tunetele au plecat mai departe, sa terorizeze alt colt de Iad (si alt colt de pe Pamant).
Totul a reintrat in normal, dar caldura ne-a dat un ragaz: am deschis ferestrele larg si am inceput avid sa trag prin nari aerul racoros plin de ozon. Am respirat atat de intens, iar ozonul era atat de dens, incat narile mi s-au ranit si au inceput sa sangereze. Aceasta insa nu a fost singura rana lasata de furtuna: pe retina mi-a ramas inscrisa imaginea cu copacii facand plecaciuni umili. Era de fapt imaginea noastra, a dracimii, in fata puterii distructive ale oamenilor. Ei, daca si-ar pune in cap, l-ar rasturna si pe Scaraotchi si pe Dumnezeu deopotriva.
O singura problema ar aparea atunci: in cine sa mai creada?
Oare mai stiu ce zi este? Am pierdut notiunea timpului, pentru ca de fapt, aici timpul nu prea are valoare. Ce valoare sa aiba cateva clipe cand stii ca esti nemuritor? Si totusi, nemurirea nu a probat-o nimeni, asa ca toti locatarii Iadului stau cu frica, ca poate totusi ar fi posibila moartea. Ce inseamna moartea pentru cineva care a murit? Nu se stie, iar intrebarea este tabu in aceasta lume plina de contradictii.
Aseara a avut loc un fenomen ce a intarit teama in randul hoardelor dracesti: o furtuna. Bun, furtuni a mai vazut toata lumea, dar asemenea furtuna le intrece de departe pe toate. As putea-o numi un fel de regina a furtunilor. Adica, nu vreau sa fiu gresit inteles, stiu ca mai exista uragane, tornade si alte fenomene asemanatoare, pe langa care furtuna de care va povestesc este nimic, un vanticel si o ploicica. Dar pentru categoria ei, a furtunilor de vara adica, ce s-a intamplat aseara a intrecut orice limita. Si mai este ceva... Conteaza foarte mult cum privesti furtuna.
Totul a inceput cu o noua zi ingrozitor de torida (deh, doar suntem in Iad) - nu mai stiu a cata la rand. Intrucat dura de ceva timp, nici prin gand nu trecea nimanui ca aceasta caldura va face altceva decat sa dureze si sa tot dureze pana se obisnuieste toata lumea cu ea, dupa care va disparea incetinel-incetinel. In definitiv asa se cam intampla cu toate lucrurile: vin peste tine si stau pe tine pana cand te-ai obisnuit si nu mai prezinti interes pentru ele, iar atunci isi iau talpasita tiptil-tiptil. Ei bine, aceasta caldura era mai perversa si nu se multumea doar sa stea pe capul nostru pana ne obisnuiam, asa ca a decis ca trebuie sa ne trezeasca putintel din toropeala si din topeala. Interesant este ca absolut nimeni nu banuia ce urma sa se intample, barometrele stateau la locul lor, lumea transpira in liniste si totul urma sa se cufunde linistit in bezna noptii. Eu toata dupa-amiaza citisem (fiindca am descoperit ca daca sunt mai cult, atunci parul meu din coada valoreaza mai mult, chiar mult mai mult - sunt tare curios cine stabileste toate mecanismele si scalele astea), iar la un moment dat mi s-a parut ca zaresc cu coada ochiului un puf alb de nor. Ei, mi-am zis, cum ar putea un norisor sa supravietuiasca in fata unui asemenea prapad? Si am continuat sa citesc mai departe. Cu toate acestea, samanta de furtuna fusese plantata in mintea mea.
Si a venit seara... Si s-a innoptat de-a binelea. Majoritatea dracimii ajunsese la casele ei, iar furtuna si-a zis ca acesta e momentul (dupa cum spuneam, caldura aceasta avea un spirit destul de subtil si de diavolesc in manifestare, pentru ca a asteptat ca toata lumea sa aiba locuri in primul rand, sa vada foarte bine ce se intampla si sa se infricoseze pe masura).
Am auzit un zgomot. Apoi altul. Si un altul. Mi-am zis ca tuna. M-am repezit la geam (si am simtit cum tremura). O fi cutremur? Cand ma uit mai bine, vad sarpele ce de obicei sta in marul din gradina, lipit cat era de lung pe gard. Era lipit bine bine, pentru ca parea aplatizat. Copacii erau indoiti de sale si faceau plecaciuni, iar iarba se facuse mocheta. Nu era nici un cutremur, iar tunetele erau prea departe ca sa se auda. Era vantul. Dar ce vant! Am zarit cativa nefericiti pe strada care alergau impinsi de vant. Unul a reusit sa se prinda de un stalp, insa doar pentru un moment, ca l-a scapat si a reinceput galopul. Erau rafale de vant ce indoiau totul in calea lor. Se vedea ca intentia nu era sa rupa ceva, ci doar sa-si arate muschii. Am coborat ochii catre cer, care era luminat de fulgere si trasnete. Casa se lumina si ea, dar din nou, nu auzeam nici un tunet. Foarte curios, pentru ca lumina era foarte puternica. Exact in momentul in care m-am intrebat de ce, un intreg tam-tam de tunete mi-a zgaltait timpanele. Ploaia incepuse, insa stropii erau purtati si ei de vant in palcuri razlete si fara nici o forma. Priveam tabloul acesta apocaliptic si imi spuneam ca asa arata o distrugere adevarata, nu ce facem noi, dracii. Am aflat mai tarziu ca vremea venea de la pamanteni, adica aici se reflecta exact ce se intampla acolo, pe Pamant; asa ca nu pot sa nu le acord tot respectul oamenilor pentru ce putere distructiva pot dezlantui. Vedeam vecinii mei stand infricosati la geam. Ii vedeam ca prin ceata, dar nu era ceata, ci praful purtat de vant care era atat de des incat incetosa toata atmosfera. Ma gandeam ca daca vecinii mei draci sunt infricosati (ei, care sunt nemuritori), cum or simti oamenii furtuna aceasta? Si am incercat sa-mi amintesc cum era cand eram om... Pe vremea aceea ma gandeam la viitor si la ce avea sa urmeze. Insa cand vezi o asemenea furtuna, ti-e greu sa nu-ti opresti intrebarea daca va mai urma ceva dupa. Nu, nu se poate sa nu supravietuiesc, iti spui. Dar daca mai tarziu, peste ani, va fi mai rau? Nu se poate sa fie mai rau, o sa mor pana se va face mai rau. Dar copiii? Dar nepotii? Ei ce vor apuca? Ei vor mai apuca ceva? Am realizat ipocrizia umana pe care o poarta toti. Se tem de moarte, dar cand vine vorba de ceva rau in viitor o iau ca pe o eliberare. Dar noi, dracii? Noi ce putem face? Chiar traim vesnic? Sau va veni si pentru noi o apocalipsa? Totusi pentru noi nu a scris nimeni nimic, nici o proorocire. Cine stie, poate e necesara o proorocire ca sa se intample ceva. O fi totul un proces de autosugestie?
Vantul a incetat la fel de brusc pe cat pornise, aducand cu el fulgerele. Acum ploaia a devenit regina, inundand strazile si rapaindu-i pe toti care au mai supravietuit si inca erau pe strazi. Ploaie de vara, nimic mai mult, a incetat dupa un sfert de ora. Norii, fulgerele si tunetele au plecat mai departe, sa terorizeze alt colt de Iad (si alt colt de pe Pamant).
Totul a reintrat in normal, dar caldura ne-a dat un ragaz: am deschis ferestrele larg si am inceput avid sa trag prin nari aerul racoros plin de ozon. Am respirat atat de intens, iar ozonul era atat de dens, incat narile mi s-au ranit si au inceput sa sangereze. Aceasta insa nu a fost singura rana lasata de furtuna: pe retina mi-a ramas inscrisa imaginea cu copacii facand plecaciuni umili. Era de fapt imaginea noastra, a dracimii, in fata puterii distructive ale oamenilor. Ei, daca si-ar pune in cap, l-ar rasturna si pe Scaraotchi si pe Dumnezeu deopotriva.
O singura problema ar aparea atunci: in cine sa mai creada?
luni, 18 iunie 2007
2007 Iunie 18 - Roaming
I feel the rage -
I am the storm,
I am condemning
Hot to cold.
Christianity must die
And stupidity must cry.
Chose your saviour!
Die in labour !
Stop the time
And freeze the fall
Until they find
How wrong is all.
I am the storm,
I am condemning
Hot to cold.
Christianity must die
And stupidity must cry.
Chose your saviour!
Die in labour !
Stop the time
And freeze the fall
Until they find
How wrong is all.
joi, 7 iunie 2007
2007 Iunie 07 - Cugetari, intrebari
Oare sunt filosof sau scriitor? Creez sau doar improvizez? Ideile mele sunt originale sau doar pure adaptari? Ideile mele vin ca urmare a proceselor mele cognitive, ca urmare a bazei mele sociale sau dintr-un neant al ideilor? Oare restul oamenilor au aceleasi procese de gandire sau functioneaza dupa alte principii? Suntem toti o apa si-un pamant sau mustim de individualitate? Fiecare dintre noi iubim la fel sau iubim diferit? Am invatat sa iubim sau stim sa iubim instinctual? Cautam fericirea dintr-o nevoie acuta de uitare sau dintr-un simt al conservarii? Ciupim cate un pic din viata celor de langa noi pentru a avea noi mai multa? Ne afundam cu capul in nisip ca sa nu vedem cerul? Ne limitam de teama? De nepricepere? De neputinta? Inventam societati ca sa ne inconjuram cu limite ce le putem atinge? Ne falim cu rutina noastra periodica pentru a ne oferi un surogat de nelimitare? Ne falim cu musuroaiele noastre de furnici pentru a ne da singuri importanta? Inchidem ochii pentru ca ei nu vad clar mai departe? Ne astupam urechile pentru a nu auzi lipsa ecoului? Inchidem gura pentru a nu ne fi absorbite cuvintele in vid? Nu avem catre cine sa ne facem auziti si atunci ne facem auziti de catre noi? Ne ucidem pentru a arata ca avem puterea? Ne distrugem pentru a arata ca suntem recreativi si reproductivi? Desenam hartile cerurilor pentru a demonstra unicitatea ce ne caracterizeaza? Lansam probabilitati si statistici pentru a explica prezenta noastra? Alergam intruna in speranta ca vom sti mereu exact unde suntem? De ce ne capsam liberul arbitru de standarde desemnate? De ce ucidem si apoi beatificam non-conformistii? De ce sfintim lipsa abundentei? Ne pedepsim? Ne uram? Ne rasculam impotriva noastra pentru a ne opri sa ne cautam limitele? Ne intelegem?
duminică, 27 mai 2007
2005 Noiembrie 10 - Noptatica (raza, placinta)
In fiecare noapte cand se aduna
Piticii mananca placinte cu luna.
Stau pe umeri sa ia dumicate:
Coloane de raze de aer filtrate.
Cei orbi aud rontaitul,
Cei surzi vad rasaritul.
Nebunii sunt cei care dorm
Si isi cauta razele-n somn…
Piticii mananca placinte cu luna.
Stau pe umeri sa ia dumicate:
Coloane de raze de aer filtrate.
Cei orbi aud rontaitul,
Cei surzi vad rasaritul.
Nebunii sunt cei care dorm
Si isi cauta razele-n somn…
2005 Noiembrie 09 - Petala
Am pus data de 8 noiembrie, desi de fapt este 9… Este ora 1 aproape… Insa pentru mine ziua nu se termina decat cu somnul (sau nesomnul) de noapte. Cu alte cuvinte acum traiesc in trecut. Ma simt cineva care am fost, dar din care m-am rupt… Exact ca o petala uscata, cazuta pe masa. Refuza sa creada ca nu mai este trandafir… Refuza sa creada ca nu mai bea apa prin tulpina verde si ca nici nu mai infrumuseteaza floarea. Refuza sa creada ca in curand va fi maturata si descompunerea ii va fi un drum lung prin gunoaie sau canale. Durerea, ah, durerea… Din pacate, petala nu are maini ca sa se sfasie singura, asa ca este condamnata sa gandeasca si sa astepte… Moartea… Poate totusi are noroc… Poate totusi exista o speranta… Speranta ca trandafirul sa fi fost asa de iubit incat sa fie pastrat pentru totdeauna. Insa fara petale nu poate tine capul sus ca sa fie frumos. Asa ca trebuie sa faca sa fie pastrat, iubit si admirat altfel. In vaza era tanar si expira frumusete si dragoste. Acum el trebuie sa arate altfel… Ah, da, poate sa fie petale uscate intr-un cos impletit… Cata culoare! Cata bogatie! Ce forme capata ele cand se incretesc. Fascinant! Cosul devine pe zi ce trece mai frumos, pe masura ce se coc petalele. Iar cand sta pe masa si lumina portocalie il lumineaza usurel, atunci iubirea il strange sub aripa ei si-l face sa se simta complet si adunat din nou…
Dar asteptarea! Ce dureros este lemnul mesei si gandurile ce preseaza petala de el! Asteapta mana sa o impinga… la cos sau… la cosul impletit…
Eu totusi ma incapatanez sa cred ca astazi este 8 noiembrie inca…
Dar asteptarea! Ce dureros este lemnul mesei si gandurile ce preseaza petala de el! Asteapta mana sa o impinga… la cos sau… la cosul impletit…
Eu totusi ma incapatanez sa cred ca astazi este 8 noiembrie inca…
2005 Noiembrie 10 - Fulg
Fulg… zapada… iarna…frig... frig afara… cald in casa… acasa… dragoste… fericire… durere… lacrimi… lacrimi sarate… sare… gust… gura… buze… sarut… Poarta Sarutului… Brancusi… sculptura… Michaelangelo… David… mana de geniu… minte de geniu… frustrare… neliniste… enervare… revolta… violenta… ura… razboi… moarte… sfarsit… inceput… nastere… bebelus… cordon ombilical… buric… coaja… nuca… iod… galben… maini galbene… pookie mancand nuci verzi… ochi verzi… minciuna… neincredere… nonsens…. univers… viata… viata fara sens… sens… busola… nord... Polul Nord… gheata… spargatoare de gheata… banchiza… foci… ursi polari… coca-cola… luna… reclama… manipulare… bani… cumparaturi… Craciun… cadouri de Craciun… Mos Craciun… brad de Craciun… globuri… beteala… plastic… artificial… nesanatos… toxic… inecacios… fum… foc… lemne pe foc… carbuni… gratar… carne… mici… mancare… bautura… betivi… eu imbatat… Ciuta, noaptea, pe patura radem… Ciuta… Toamna… Culori… Frunze uscate… copaci goi… tu goala… tu rusinoasa… tu alba si tu bronzata… soare… raze de soare… ultraviolete… strat de ozon… atmosfera… stratosfera… magnetosfera… soare… magnetosfera… vant solar… magnetosfera… Aurora Boreala… vis… magie… bagheta magica… vraji… papusi vrajite… jucarii… trenulet electric… copii… joaca… minge… creta… febra… fierbinte… minge… fierbinte… balon… saci cu nisip… rafie… impletitura… cosite… codite… par… plete… femeie… solduri… leganare… valuri… leganare… tocuri… jartiere… sutien… ruj… mascara… crema de fata… crema de soare… plaja… nisip… mare… soare… nori… ploaie… ninsoare… fulg…
2005 Noiembrie 10 - Ciocolata si Cireasa
Am deschis ochii. Inghitisem samburele de la cireasa. Am crezut ca m-am inecat, insa nu, a alunecat usurel si frumos direct pe gat… Parca ar fi fost o gura de lichior dulce…
Acum eram putin nedumerit. Cand am deschis ochii, m-am trezit intr-un labirint. Destul de intunecos, fara nici un fel de semn sau sageata ca sa indice directia… Nici urma de lumina si eu totusi vedeam… M-am apucat sa merg, oricum, altceva mai bun de facut nu aveam. Cand la dreapta, cand la stanga, cand sus, cand jos: alerg pe culoare, ma catar pe scarite, cad pe tobogane, dau de ziduri , ma intorc, sar. Un drum frumos, insa total nelalocul lui: mi-era o foame de nu mai pot. Nu prea imi amintesc cand a fost ultima data cand mancasem ceva. Asta nu ajuta la nimic pentru ca imaginatia o ia razna rau cand e lovita de foame. Iar atunci parca incepusem sa aud zgomote ciudate. Parca se auzea un fel de excavator urias ce trecea prin pereti. Se auzea tot mai aproape. Poate ca totusi nu mi se parea. Poate ca totusi era intr-adevar real. Il auzeam dupa colt. Am fugit sa trag o ocheada: zidul de dupa colt disparuse. Ma uitam uluit la haul ce se cascase in loc si apoi o umbra pe piept imi atrase atentia. Am privit in sus, inspre soare si atunci l-am vazut: excavatorul urias, gata sa muste cu nesat. Am intrat urgent in labirint si am alergat cat m-au tinut picioarele, cu excavatorul distrugand bucata cu bucata in urma mea – la un moment dat era sa ma muste de glezna. Tot alergand, sarind si tarandu-ma, am ajuns afara din labirint. Acum aveam de ales: fie saream in haul ce parea fara fund, fie ma lasam muscat de excavatorul urias urmaritor… M-am gandit o vesnicie…
Am sarit…
M-am intors cu fata in sus in timp ce cadeam… Si de la distanta, pe masura ca deveneam tot mai mic, am putut zari bucata de ciocolata ce era mancata cu nesat de o fetita cu parul blond, bucalata si foarte zambareata… In cadere, de departe, i-am zarit si limba crapata in timp ce gusta ciocolata… Ciocolata. Ciocolata era chiar deasupra mea. Eu fusesem in ciocolata. Eu eram cel cautat sa fie mancat de fapt…
Mi-am amintit… Ne jucam. Eram in copac, eram copil, culegeam cirese… Am vazut o cireasa atat de rosie si de frumoasa ca nu am putut sa nu o mananc… Am inghitit-o cu tot cu sambure. Nu am muscat nimic din ea. Nu i-am dat timp sa fuga, nu i-am dat timp sa se salveze.
Acum eram putin nedumerit. Cand am deschis ochii, m-am trezit intr-un labirint. Destul de intunecos, fara nici un fel de semn sau sageata ca sa indice directia… Nici urma de lumina si eu totusi vedeam… M-am apucat sa merg, oricum, altceva mai bun de facut nu aveam. Cand la dreapta, cand la stanga, cand sus, cand jos: alerg pe culoare, ma catar pe scarite, cad pe tobogane, dau de ziduri , ma intorc, sar. Un drum frumos, insa total nelalocul lui: mi-era o foame de nu mai pot. Nu prea imi amintesc cand a fost ultima data cand mancasem ceva. Asta nu ajuta la nimic pentru ca imaginatia o ia razna rau cand e lovita de foame. Iar atunci parca incepusem sa aud zgomote ciudate. Parca se auzea un fel de excavator urias ce trecea prin pereti. Se auzea tot mai aproape. Poate ca totusi nu mi se parea. Poate ca totusi era intr-adevar real. Il auzeam dupa colt. Am fugit sa trag o ocheada: zidul de dupa colt disparuse. Ma uitam uluit la haul ce se cascase in loc si apoi o umbra pe piept imi atrase atentia. Am privit in sus, inspre soare si atunci l-am vazut: excavatorul urias, gata sa muste cu nesat. Am intrat urgent in labirint si am alergat cat m-au tinut picioarele, cu excavatorul distrugand bucata cu bucata in urma mea – la un moment dat era sa ma muste de glezna. Tot alergand, sarind si tarandu-ma, am ajuns afara din labirint. Acum aveam de ales: fie saream in haul ce parea fara fund, fie ma lasam muscat de excavatorul urias urmaritor… M-am gandit o vesnicie…
Am sarit…
M-am intors cu fata in sus in timp ce cadeam… Si de la distanta, pe masura ca deveneam tot mai mic, am putut zari bucata de ciocolata ce era mancata cu nesat de o fetita cu parul blond, bucalata si foarte zambareata… In cadere, de departe, i-am zarit si limba crapata in timp ce gusta ciocolata… Ciocolata. Ciocolata era chiar deasupra mea. Eu fusesem in ciocolata. Eu eram cel cautat sa fie mancat de fapt…
Mi-am amintit… Ne jucam. Eram in copac, eram copil, culegeam cirese… Am vazut o cireasa atat de rosie si de frumoasa ca nu am putut sa nu o mananc… Am inghitit-o cu tot cu sambure. Nu am muscat nimic din ea. Nu i-am dat timp sa fuga, nu i-am dat timp sa se salveze.
2005 Noiembrie 10 - Ciocolata
E liniste.
Urechile sunt insetate sa auda miscare.
Dar pernitele pisicii tigrate
joaca
in acelasi film fara sonor.
O vad numai cum sare,
Calca si vine
(o sfanta pentru linistea divina)
sa bea din raul mut:
Curge ciocolata
Prin albia patata
Si hraneste intruna
Linistea uscata.
Urechile sunt insetate sa auda miscare.
Dar pernitele pisicii tigrate
joaca
in acelasi film fara sonor.
O vad numai cum sare,
Calca si vine
(o sfanta pentru linistea divina)
sa bea din raul mut:
Curge ciocolata
Prin albia patata
Si hraneste intruna
Linistea uscata.
2005 Noiembrie 23 - Capsuna
Ti-am ramas dator cu o capsuna... Inca nu stiu daca sa fie o capsuna ros-rozulie, micuta sau mare, cu samburei care o fac sa arate perfect, insa fara gust, doar apa intr-un paharel cu forma mai ciudata; sau sa fie o capsuna diforma, putin apasata intr-o parte – stii, dintre cele pe care le lasi la sfarsit de mancat pentru ca nu-ti plac cum arata – insa atat de dulce si de gustoasa incat iti aduce aminte printr-o senzatie pur fizica de ce te-ai indragostit de capsuni; sau sa fie o capsuna necoapta, dar pentru ca este prima din an si cam singura mai acatarii din tufa, arzi de nerabdare sa o mananci; sau sa fie o capsuna rascoapta, frumoasa, dulce, dar neculeasa pentru ca este mult prea in mijlocul ghimpilor ca sa poata fi luata; sau sa fie o capsuna dintr-o multime, care nu iti spune nimic si o mananci pur si simplu pentru ca iti place sa mananci capsuni; sau sa fie o capsuna de plastic – ornament din fructiera de pe masa din sufragerie – pe care o mai ia din cand in cand catelul ca sa se joace cu ea; sau sa fie o capsuna batuta, mica si amara pe care o mananci ca sa termini vasul, amagindu-te ca zaharul este suficient ca sa compenseze amareala…
Cred totusi ca o sa fie capsuna pe care o gasesti singura in tufa, frumoasa ca o lacrima roz cu graunte minuscule de sare si pe care atunci cand o musti simti ca si cum ai gasit un trifoi cu patru foi pe care-l pui bine sa fie al tau si numai al tau, sa fie calauza norocului tau, sa-ti fie norocul tau…
Cred totusi ca o sa fie capsuna pe care o gasesti singura in tufa, frumoasa ca o lacrima roz cu graunte minuscule de sare si pe care atunci cand o musti simti ca si cum ai gasit un trifoi cu patru foi pe care-l pui bine sa fie al tau si numai al tau, sa fie calauza norocului tau, sa-ti fie norocul tau…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
