2005 Mai 02 - Foarte frumos

Foarte Frumos.

Vinerea mare nu e mai departe de 2 ore. Eu nu am fost niciodata mai departe de cele sfinte ca acum. Nu simt nimic, nici o apropiere de nimic, nici un miracol de Invierea Domnului. Ma simt amortit, de plastic, ma simt intr-un film prost numai cu clisee. Iar maine, maine, Domnul nostru s-a jertfit pentru noi, a patimit pentru noi, a facut toate din dragoste pentru noi. Noi, oamenii. Poate ca intr-adevar trebuie sa fii Dumnezeu ca sa iti dai seama de ce meritam atata osteneala, pentru ca eu, ca om, nu vad. Da, de acord, avem lucruri frumoase, de iti vine sa plangi de fericire, insa avem cele mai negre, josnice, meschine, incredibile rautati. Iar cel mai rau este ca exista printre noi exemplare care vad toate astea si le simt la limita maxima a simturilor, si sufera incredibil, intrebandu-se la ce bun sunt toate astea, de ce exista asemenea lucruri, de ce exista, de ce existam? Si asa apare un rau de neagra nefericire care se varsa si izvoraste din el insusi, fara scapare, fara incetare… Exista fericire? Bolovani alunecosi in torentul rece si repede. Stai pe ei o secunda si apoi cazi din nou in apa si te uzi mai rau decat inainte.

Si totusi.

Fericirea mea am vazut-o in dragoste, am vazut-o in lucruri care imi place sa le fac, am vazut-o in lucrurile la care sunt eu cel mai bun. Dragoste am avut parte fara incetare timp de vreo 5 ani jumatate. Insa tot timpul am vrut mai mult, am vrut sa fac ceea ce-mi place, am vrut sa am satisfactia ca sunt cel mai bun, asa ca am cautat cu toate puterile mele acel “ceva” care sa imi aduca si asta. Poate era suficient sa ma multumesc cu ce am. Multi ar fi ales asta in locul meu. Dar nu, pentru ca nefericirea ma poarta in continuu si ma tavaleste fara incetare, am cautat perfectiunea, am cautat sa imi aduc si orgoliul la inaltimea multumirii sufletesti. Am gasit lucrul lipsit de rutina care imi place si la care sunt cel mai bun dintre cei asemenea mie, orgoliul meu a atins limita paroxismului, incantarea lui depaseste orice inchipuire, pentru ca aici sunt cel mai bun, sunt respectat ca cel mai bun, multumirile imi sunt adresate mie, laudele mie, asa ca increderea in mine nu a fost niciodata atat de mult timp constanta si atat de sus. Si totusi sufletul imi plange, sangerez in mine, ma coagulez intr-o morula de sange albastru de mandru nefericit, pana cand nu o sa mai pot, pentru ca acum, da acum, simt cum imi lipseste dragostea. Si mai rau, imaginatia controlata de sufletul meu infierbantat de dor ma poarta catre taramuri in care cele mai intunecate vise chiar se intampla. Daca pierd dragostea - painea mea – acum, atunci Dumnezeu nu mai ma poate face credincios nicicand.

Lumea.

Sunt aici intr-o tara de oameni fantastic de nepasatori, de oameni care stiu sa isi traiasca nepasarea si sa fie fericiti, fara sa se dea de ceasul mortii cu greturi existentiale sau de alta natura. Sunt nevoit sa ii tolerez si sa ader din cand in cand la incredibilul lor stil de “dolce far niente” in care se complac, insa ca ei nu pot fi nicicand. Nu pot fi nici ca romanii de aici, cei cu care ar trebui sa am cele mai stranse legaturi, pentru ca avem cel putin aceeasi limba si cat de cat aceeasi origine. Desi, de multe ori as prefera sa nu avem aceleasi origini, as prefera sa nu vorbim aceeasi limba, pentru ca ii simt de multe ori mai straini decat strainii de aici. Cu unii pur si simplu nu exista compatibilitate, nu impartim aceleasi idei, comunicarea se cheama urlat de pe malul tau, fara sa te obosesti sa treci podul. Altii sunt atat de ipocriti ca pur si simplu nu-i suport sa-i am prin preajma. Mai sunt altii extrem de plictisitori si de tacuti, care accepta absolut tot ce li se pune pe paine. Si desi sunt neamul meu, ii dispretuiesc in mod sincer pentru ca lumea de plastic in care au venit pentru o “viata mai buna” i-a transformat si pe ei in caractere de plastic, tocmai buni de pus in piesa fara comentarii. Si oh, Doamne, incerc, chiar incerc sa nu ma gandesc cu groaza ca ei voi fi cei alaturi de care voi petrece Sfintele Pasti, incerc sa accept gandul teribil ca ei imi vor fi cele mai apropiate persoane in momentele in care familia ar trebui sa fie in locul lor. Si in astfel de momente, in care imi opresc lacrimile sa imi izbucneasca pe obraz, caut alinare la iubirea vietii mele, caut un simplu “mi-e dor”, caut un simplu “te iubesc”, caut orice semn care sa imi spuna ca cea cu care mi-am unit viata in fata lui Dumnezeu are nevoie de mine… Iar Ea imi raspunde sa nu ma mai plang.
Nu ma mai plang, voi sarbatori aceasta sarbatoare incarcata de mai multe semnificatii decat majoritatea oamenii inteleg incercand sa ma simt bine, sa deschid cateva canale de comunicare, sa nu plec cu pareri preconcepute. Imi urez mult noroc.

Realitatea.

Cica realitatea poate fi la fel de bine un vis. As fi vrut atat de tare sa fie un vis, un vis frumos acum. Insa realitatea imi spune ca cel mai frumos vis al meu se poate implini doar daca sunt mort. Nu plec cu idei preconcepute, nu am nici cea mai mica urma de indoiala asupra lucrurilor pe care le percep, asta este pentru mine realitatea acum. Un vis oribil din care tot sper sa ma trezesc. M-am straduit 24 de ore sa caut sa ma adaptez in visul asta si sa il fac sa devina frumos. Dar nu, totul s-a facut de asa natura incat sa ma ingroape si mai mult in mizeria mea, sa ma tavaleasca si mai tare in propria-mi suferinta, sa ma calce in picioare si sa-mi deschida cele mai dureroase rani, sa imi ingradeasca si mai mult dorinta mea de obiectivitate si bunavointa in legatura cu orice tine de lumea asta.
In momentul asta vreau pur si simplu sa-i dau foc si sa explodeze! P u n c t.