2005 Octombrie 19 - Furnici

nu stiu daca cerul mi-a dat ideea sa ma uit in jos. insa mi-am coborat ochii, poate pentru a restabili balanta intre sus si jos, iar ce am zarit era departe de adancul marelui albastru lipsit de suflare... un musuroi de furnici... viata pulsand in cele mai mici detalii...
m-am lasat pe vine ca sa le privesc. ieseau dintr-o crapatura din zid si se indreptau catre musuroi pe acelasi drum. apoi ieseau din musuroi si mergeau catre zid, prin aceleasi locuri. nici una nu se abatea nici la stanga, nici la dreapta, stia exact pe unde trebuie sa mearga. se vedea foarte bine poteca pe care o facusera de la atatea drumuri. uimirea mea de copil a inceput sa puna intrebari, intrebari la care raspunsurile le aflasem demult, insa le uitasem din simplul motiv ca nu mai avusesem de ce sa ma gandesc la ele.
constiinta colectiva. asta e raspunsul pe care-l cautam. furnicile stiu exact ce sa faca si pe unde sa o apuce, datorita constiintei colective. e acea minte formata cumva, nimeni nu stie cum, de toti membrii unui musuroi, si la care au toti acces atat cognitiv, cat si ca sa adauge informatii noi. la o prima vedere, poate parea cel putin ciudat pentru noi oamenii, care suntem invatati sa ne apreciem individualitatea. o asemenea scufundare in "anonimat" poate parea pentru multi un lucru foarte infricosator. recunosc ca pentru mine este. as putea sa-l asociez cu un concept de genul: cand murim, sufletul nostru reintregeste o entitate absoluta, unde nu exista eu sau tu. nu exista individualitate, nu exista nimic care sa faca diferenta, doar asa o uriasa fiinta din care esti o particica, fara sa ai constiinta ca ai fi o particica. de cele mai multe ori cand ma gandesc, refuz cu inversunare asemenea realitate. tin mult prea mult la individualitatea mea, la anormalitatea mea fata de lume, pentru ca sa pot accepta asa ceva. de cele mai multe ori ma surprind reactionand in moduri in care lumea nu le poate pricepe, de cele mai multe ori ma vad facand lucruri pe care altii nici nu le-ar lua in considerare. de cele mai multe ori sunt atat de coplesit de simtiri, incat simt ca nimeni pe lumea asta nu se poate ridica la nivelul meu de sensibilitate.
si totusi... si totusi nu stiu nimic despre trairile celorlalti. si totusi nu stiu cu adevarat ce este normal pentru a-mi considera actiunile si pe mine anormal. este doar un punct de vedere obtuz si unic pe care eul meu mi-l serveste ca sa-l imbratisez spre unica lui satisfactie. in fond, o piatra este pretioasa, cu cat este mai rara, nu? de ce nu m-as simti si eu asa? de ce nu as fi si eu asa ceva?
cred ca totul depinde de fapt de punctul de vedere. acum ma simt putin ca arhimede, insa ideile mele sunt lumea lui... adevarul este ca daca nu as fi aici, intre cer si visceral, si as fi undeva sus, sa zicem, pamantul mi s-ar parea un musuroi de furnici. as privi cu uimire la constiinta colectiva a fiintelor care misuna pe el si cum stiu exact ce sa faca, cum sa nu se abata din drumul lor, cum viata lor fascinanta mi s-ar parea in fapt un rezultat misterios al acestei constiinte care aduce moarte individualitatii. iar daca as fi acolo jos, una dintre furnici? ce as vedea? mi-as vedea de ceea ce am eu de facut zi de zi, as avea vise, as avea fericire, as avea durere, as fi mandru de individualitatea mea si de deciziile pe care le-as lua, insa oricat m-as stradui sa fiu unic, sa fiu diferit, sa fiu anormal, as ramane tot pe aceeasi carare cu toti ceilalti din jur...