2005 Septembrie - Povestire scrisa de 2

Buna dimineata, soare!

“Ce lume frumoasa a rasarit la apusul catranit de taciuni aprinsi! Si cand te gandesti ca dureaza doar cateva minute… O vesnicie pentru cine nu-si doreste viata.”

Asta gandea el, stand pe marginea balustradei. Un gol de vreo 50 de metri se deschidea sub el, iar jos nici macar apa. Doar un rau de masini ce nu se opreste niciodata.
In mana tinea o hartie pe care, acum cand se uita la ea, putea sa jure ca nu o mai vazuse niciodata. Lumina ochilor i se intuneca si avu senzatia de cadere. Tot astepta sa se termine din moment in moment, insa caderea dura mai mult decat se astepta. A deschis ochii in cele din urma. Nu se mai misca absolut nimic. El ramasese suspendat fara explicatie, iar nimic din jurul lui nu mai respira. A reusit sa “inoate” prin aer pana undeva de unde putea merge. Nu dupa mult timp si-a dat seama ca era singura fiinta de pe Pamant care respira, care se misca. Ce de intrebari intr-o fractiune de secunda:
“De ce tocmai eu?”
“Sunt Dumnezeu?”
“Cand o sa ‘porneasca’ toti din nou?”
“Ce o sa fac eu in timpul asta?”
“Sunt mort?”
“Sunt in rai?”
“Sunt in iad?”
“Care este rostul opririi timpului?”
“Este real ce mi se intampla?”
“Cand m-am dus la culcare azi-noapte care a fost ultimul lucru pe care l-am facut?”
“Daca mor acum, cine o sa ma ingroape?”
“Daca mor acum, cine o sa aiba grija de lume?”

Se simtea un osandit la o misiune despre care habar nu avea. Nu ii placeau incertitudinile, asa ca situatia ii dadea o nervozitate usor de inteles…

Strangea in palme fierul rece si simtea cum ii patrunde in corp, in carne, cum prin venele lui incepe sa curga metal lichid. Stranse mai tare balustrada. O durere il strafulgera. Rapida. Violenta. Cruda. Nu mai era el. Era doar metalul lichid care i se scurgea prin vene si care se apropia tot mai rapid si mai usor de suflet. Mii de ace ii strabateau muschii. Incerca cu disperare sa strige, sa se miste. Facu un pas. Se lovi violent si cazu. Nu vedea nimic. Nu intelegea nimic. Doi pasi inapoi si o noua saritura. Din nou se izbi de ceva. Doar ca, de data asta, aparu o fisura. Exact in acel moment metalul rece ii atingea sufletul si il spargea in mii de cioburi. Totul se opri. Privea nedumerit la cioburile de la picioarele lui. Unul rosu, ce avea inchis in el buzele unei fete, unul albastru ce purta amintirea unui cer nesfarsit, unul galben-auriu – rasul cristalin de copil, unul, ca un foc mocnit, purtand o iubire, unul azuriu ca adierea unui vant…..
Si deodata intelese. Acolo jos, printre bucatile de cioburi zacea el si sufletul lui, despartiti si straini.

Acum era eliberat. Putea zbura. Putea sa uite de lume. Putea sa faca orice. Cerul era limita. Nu mai exista nimic care sa il tina din orice si-ar fi dorit sa faca. Sufletul lui ramasese pe jos, spart si de neadunat decat cu mari eforturi. Prea mari. El l-a lasat acolo si s-a dus, plutind printre nori negri mai intai…Apoi catre soare…Pana ce soarele l-a ars…S-a intors si a intrat in cea mai neagra furtuna care l-a invartit si l-a ametit dupa care l-a izbit de cel mai inalt munte. L-a urcat si l-a coborat descult, ca sa simta durerea mersului si in acelasi timp satisfactia reusitei. Si-a zis incet ca acum isi face el religia lui, unde Dumnezeu va fi lasat pe afara. Binele si raul nu vor exista inauntrul lui. Nu vor exista extreme acolo. Va fi cu totul altceva. Planurile gandurilor lui il dusesera atat de departe incat isi imagina o lume cu totul si cu totul diferita de orice stia fiinta omeneasca pana acum. In fond, era un om extraordinar, cu o imaginatie intalnita numai la persoanele paranoice, asa ca un univers paralel de existente pare plauzibil, daca ne gandim la cum era el. Si visa si visa in felul asta plutind intre mari si munti, intre soare si nori, vanand sentimentele ca sa le omoare, ca sa se pregateasca sa intre in regatul faurit de el, numai pentru el, un sicriu minunat pentru un om care nu va fi primit niciodata nici in rai, nici in iad… Pana in momentul in care lui Dumnezeu i s-a facut mila de el… Si l-a trantit pe asfaltul fierbinte…Unde cioburile se topisera putin si se lipisera de asfalt…Iar el era in ele. Si pentru a se mantui, Dumnezeu ii puse ca scop sa lipeasca cioburile la loc si sa refaca materialul de lumina pe care I-l daduse cadou. In momentul urmator a realizat ca Dumnezeu era si demon…Ca sunt unul si acelasi si ca nu exista nici bine nici rau in lumea asta. Insa Dumnezeu I-a raspuns ca face asta pentru ca el este un om special, care nu cunoaste culoarea gri. El este diferit asa ca pentru el nu exista decat extreme. Durere extrema pentru fericire extrema.