2005 Septembrie 19 - Cui in Cutit

Cand stai pe banca de scanduri iti raman urme pe fund. Bine, asta daca stai vreo cateva ore nemiscat. Oricum, urmele de pe fund nu le simti decat atunci cand te ridici, pana atunci le simti normal, poti spune ca stai chiar comod, fara sa te deranjeze nimic. Iar cand iti schimbi putintel pozitia, atunci te loveste: "Maaaama, ce incomoda e banca asta!" - de fapt era incomoda de la inceput, insa te-ai obisnuit.

Eu imi luasem locul in primul rand pentru a vedea sfarsitul lumii, iar banca de scanduri pe care stateam o simteam incomoda, insa oricum nu prea mai avea nici un rost sa ma mai misc, asa ca am lasat corpul meu sa aiba impresia ca sta foarte confortabil.
Din moment in moment trebuia sa se intample ceva. Soarele era incredibil de sangeriu, parca asteptand sa-si dea si el duhul o data cu toata lumea. Vantul nu batea. Lumea se misca in continuu insa agitata, refuzand sa creada ca nu peste mult timp nu va mai fi nici macar amintire, pentru ca nu va ramane nimeni care sa-si aduca aminte de ce a fost. Echilibrul va fi acum un fel de 0 = 0, o ecuatie triviala, in care raul si binele se completeaza pentru ca nu mai exista deloc.
Tocmai terminam floricelele si ma luptam sa-mi scot dintre masele o bucata din alea tari care raman pe fundul pungii si te enerveaza ca vrei sa le mananci dar nu prea poti, cand soarele a inceput sa curga. O imensa picatura rosu-visinie incepuse sa se prelinga incredibil de incet din soare, a ramas agatata pentru un timp, pentru ca apoi sa cada fara zgomot. Initial. Dupa cateva secunde am asurzit. Liniste. In jurul meu lumea se termina cu urlete si zgomote de fiare si betoane contorsionate, insa eu nu auzeam. Ma simteam ca un spectator la un film mut. In fata mea era infernul. In fata mea, totul era mort. La zece metri de mine insa infernul s-a oprit. De fapt de acolo incepea infernul. Pentru ca cei care fusesera prinsi avusesera fericirea sa nu realizeze cand s-a terminat totul. Pe cand pentru noi, cei de dupa, care nu ne daduseram duhul pe loc, urma o moarte inceata, chinuitoare. Deja simteam o scorbura in mine ce se largea incet-incet, ca si cum cariile lucrau in 10 schimburi. Stiam ca e doar o impresie, ca mintea mea creeaza senzatia asta, probabil pentru a spera ca sfarsitul sa ii fie mai aproape. M-am ridicat de pe banca cu gandul sa ma duc acasa. Hmmm, nu mai am casa. Casa mea fusese inauntru, cu cei fericiti. Acum ma intrebam ca prostul de ce nu statusem acasa pentru a privi cum se termina totul? De ce a trebuit sa vin aici? Ei bine, se pare ca eu am o placere nebuna in a ma chinui, chiar si in mod inconstient, pentru a compensa faptul ca fericirea mea nu exista.
Si atunci acel ceva din mine m-a impins aici, ca sa traiesc si sa cunosc iadul, ca sa-l simt si sa-l gust, ca sa trec prin el... De ce? Cu ce finalitate? Probabil cu aceeasi ca a acelora care au fost suficienti de fericiti sa nu realizeze cand s-a terminat totul pentru ei.