2005 Septembrie 20 - Piatra si Vasul

Azi am ridicat o piatra de pe jos. Era o piatra ca oricare alta, nu avea absolut nimic care sa o faca diferita fata de alte pietricele de pe jos: la fel de gri, de comuna, de plina de praf, de lipsita de forma sau textura. Am asezat-o frumos in buzunar. Acasa i-am gasit loc intr-un mojar de ceramica pictat. Tata imi spusese ca era de la tatal lui, care il avea de la tatal lui, si tot asa... Am inteles ca urma s-ar pierde pe undeva prin secolul XIV sau cam pe acolo. Orisicat, ornamentul era destul de valoros si de bun gust, iar mie mi s-a parut ca piatra i s-ar potrivi perfect. Intr-adevar, parca acolo era locul ei menit.
Mai tarziu au venit la mine cativa prieteni, de fapt cunostinte mai apropiate. Vin de ceva vreme la mine cat sa ne stim unii pe altii suficient de bine. Totusi, pentru prima data au inceput sa admire vasul care acum avea piatra, destul de mare cat sa se zareasca iesind din el. Complimente peste complimente, toti voiau sa stie despre opera de arta ascunsa in coltisorul sufrageriei mele si de cum am gasit minunatia de nestemata dinauntru. Ca are asa, o culoare speciala, ca forma denota atata armonie, ca... si ca... si ca...
Dupa ce au plecat am realizat ca piatra lipsea. Unul dintre ei o luase. La inceput nu mi-a venit sa cred. Apoi am privit ceramica: devenise un vas atat de gol si de comun, atat de plictisitor si de inexpresiv, incat am inceput sa ma intreb de ce-l tineam oare la vedere... Nu era catusi de putin special, insa piatra il facuse sa fie special. Piatra nu era speciala, dar se potrivea acolo, iar singurul lucru care o facea extraordinara era faptul ca eu am luat-o de acolo, dintre celelalte, din praf... Desigur, lor nu le-am spus niciodata asta...